Regate Pierdute (1). Kunming. Prezentul care nu se mai termină.

Când i-am cerut un pahar cu apă, femeii de la Lucky Air i s-au umezit ochii și a dat fuga la prora avionului s-o cheme pe colega care mințise în CV că știe engleză. Știa doar să numere și încă un pic, mi-a cerut 5 yuani pe o apă, i-am zis că n-am decât bahți thailandezi, mi-a răspuns că ei nu acceptă decât monedă chinezească, chiar dacă era un zbor plecat din Chiang Mai. Detalii.

Într-un final, mi-a adus un pahar cu apă fierbinte, să-mi fac ceai după obiceiul locului, că chinezul e prea rafinat ca să bea apa așa cum este, inodoră, incoloră și rece. Și cum aeronavele care poartă stindardul unei țări sunt de iure teritorii ale țării respective, am înțeles încă dinainte să traversez Mekongul că trebuie să mă pregătesc pentru o călătorie nu în altă țară, ci pe altă planetă. Planeta China.

S-au străduit să înțeleagă China oameni mult mai competenți decât mine, oameni care au petrecut decenii bătând-o la picior, învâțându-i limbile, citind tot ce se poate citi despre ea, analizându-i istoria, tradițiile, filosofia. Nu pot ridica pretenția că aș fi înțeles-o eu în cincisprezece zile, dar cum în meseria mea e mai important să publici decât să lămurești, și cum unii scriu cărți despre o țară după o vizită de trei săptămâni, îmi voi exercita aici dreptul și datoria de a fi superficial și pe lângă subiect, lipsuri pe care le voi eclipsa prin inserturi foto atât de plăcute ochiului încât mintea nu va mai apuca să numere nodurile din papura poveștii. C-așa-i în blogging.

Yunnan. China fără rață cu bambus.

Din toate ținuturile adunate sub steagul roșu al Regatului de Mijloc (Zhongguo, numele local al Chinei), am ales Yunnan-ul, provincia continentală cea mai sudică a țării, pentru că a fost cândva o punte între lumile Tibetului, Indochinei, Kashmirului și Chinei propriu-zise.

Asta se datorează spectaculosului său profil geografic, care curge din buza Himalayei, de la altitudinea de 6740 de metri a ne-escaladatului Kawa Garbo, unde nici vulturii nu ajung, și se varsă la bazinul Mekongului, cu palmierii, elefanții și grădinile tropicale din Xishuangbanna. Din punct de vedere al climei și al formelor de relief, e un Chile în miniatură. Îi lipsește doar oceanul.

Yunnan-ul găzduiește bazinul superior al trei fluvii asiatice majore, toate izvorâte din Tibetul învecinat, și de aceea supranumite râurile surori: Yangtze (Jinshua), Salween (Nu/Nujiang) și Mekong (Lancang). Vă puteți imagina, așa cum mi-am imaginat și eu, câtă diversitate poate găzdui acest tărâm care se întinde de la piscurile Transhimalayei pe care zăpada nu se topește niciodată și până la jungla umedă și fierbinte de la granița cu Burma. Ca efect, mă așteptam să întâlnesc în Yunnan o Chină diferită de cea a raței cu bambus, a felinarelor roșii și a cărților poștale care fac cu ochiul. Așteptările mi-au fost oarecum satisfăcute.

Nu în ultimul rând, am ales Yunnan-ul pentru că zborul de la Chiang Mai la Kunming nu durează decât o oră și jumătate, incluzând o procedură de aterizare care pare că nu se mai termină.

Bănuiala mea – care s-a confirmat la zborul retur – e că piloții companiilor chinezești, știind cu cine au de-a face, țin intenționat beculețele de legați-vă centura pornite pe aproape întreaga durată a zborului. Trecuserăm demult de altitudinea de siguranță – 10,000 de picioare – și cred că ajunseserăm la cea de croazieră când le-au stins, iar în exact acel moment jumătate din pasageri s-au dezlegat, mai bine spus s-au dezlănțuit, și au pornit să colinde pe culoar fie către cea mai îndepărtată toaletă, fie către o cunoștință așezată la celălalt capăt al avionului. Bineînțeles, toată lumea a mâncat, conform bunului obicei asiatic care impune să prepari și să consumi o supă instant cu aromă de șosete la debutul oricărei călătorii, fie ea și una scurtă. Pare ceva religios.

În timpul acesta, cele trei stewardese alergau de colo colo răstindu-se blând la pasagerii care mai aveau un pic și deschideau hublourile ca să fumeze cu cotul pe fereastră. Aceeași atitudine de dresor de lei pe care o întâlnisem și cu ani în urmă, pe cursa Los Angeles – Shanghai operată de China Eastern. Imediat ce însoțitoarele de bord au adunat tona de deșeuri decursă din prânzul frugal, piloții au aprins beculețele și ne-au trimis la locurile noastre în vederea aterizării.

Avionul a început să coboare abia un sfert de oră mai târziu, cu pasagerii foindu-se în scaune și frecând telefoanele mobile ca să nu-și piardă antrenamentul. Telefonul mobil este cel mai bun prieten al chinezului, și aș putea spune că China a implementat deja cu succes conceptul de singularitate om-mașină, la nivel de mase. Telefonul a devenit o prelungire atât de naturală (sic!) a omului încât, de la un punct încolo, omul însuși a devenit o prelungire a telefonului. Vorba Elenei, ia-i chinezului mobilul din mână și l-ai omorât. Nimic mai adevărat, după cum vom vedea pe parcursul poveștii.

Într-un final, când nimeni nu se mai aștepta, am pus roțile pe pistă. Aeroportul din Kunming este atât de mare încât nici chinezii nu pot să-l umple. La un moment dat, am mers pe culoarul către poliția de frontieră și nu am văzut niciun om timp de aproape un minut. Abia când am ajuns la controlul pașapoartelor ne-a prins din urmă gloata zgomotoasă de co-pasageri care s-a îngrămădit apoi la ghișeele alocate cetățenilor PRC. Nu am reușit să-mi dau seama dacă femeia tânără și severă care-mi verifica actele știa sau nu engleză. Mi-a zis din degete să mă uit în cameră și să-mi pun buricele pe scanner. Numai la chinezi nu-mi lăsasem amprentele.

Kunming, capitala Utopiei.

Am ieșit din aeroport trecând pe lângă o clonă de McDonald‘s unde se vindeau McPorumbfiert și McGălușteumplute. Zona de sosiri era ceva mai animată, dar nici pe departe nu-i merita pe cei 40 de milioane de pasageri care trec anual prin principala poartă aeriană, clasând KMG pe locul 35 în clasamentul celor mai tranzitate aeroporturi din lume (China are nouă în primele 50 și trei în primele 10).

Volkswagenul bleu și original ca toate taxiurile din Kunming, a pornit pe autostrada nou-nouță, cu șase benzi, către Orașul Eternei Primăveri (cine inventează supranumele astea?) Aerul limpede și curat, de culoarea mierii tinere, intra vâjâind pe fereastra deschisă a șoferului, iar Elena și cu mine, care nu mai ieșiserăm dintre tropice de aproape doi ani, trăgeam cu poftă văzduh pe nări și ne felicitam unul pe altul pentru ideea grozavă de a merge undeva unde să ne fie un pic frig. 

Taxiul a intrat în centru, a mers încetișor de-a lungul unui râuleț terasat, pe cheul căruia abundau verdeața și felinarele colorate, și ne-a lăsat în dreptul blocului unde aveam cazare, la doi pași de bulevardul Beijing, de metrou, autobuze, restaurante, bănci, și la zece minute cu autobuzul de gara centrală.

După bunul obicei chinezesc implementat în toată lumea, gazda de AirBnb nu s-a obosit să ne întâmpine personal. Mi-a trimis adresa și datele de acces în apartamentul de la etajul 16 și mi-a urat ședere plăcută. Am urcat, am făcut câteva fotografii pe fereastra de la care se vedea – credeam noi – tot orașul și am coborît să mâncăm ceva la una dintre cele cincizeci de cârciumi aliniate între bulevard și râu.

Kunming, vedere spre centru.

N-a fost o alegere grea, pentru că doar unul dintre stabilimente avea un meniu în engleză, tradus aproximativ cu ceva aplicație chinezească. Am comandat ca fel principal porc roșu, iar pentru garnituri și antreuri, Elena s-a dus direct la vitrină și a arătat cu degetul. Cum nimeni nu părea să înțeleagă conceptul de salată, iar eforturile noastre de a traduce pe telefon do not cook the lettuce erau întâmpinate chiorâș, a trebuit să iau o frunză de salată și s-o mestec în fața personalului, lucru care m-a făcut pe de o parte înțeles și, pe de altă parte, suspect de nebunie.

Cel puțin la suprafață, orașul în sine pare ieșit din visul utopic al unui eco-tehnocrat. E curat-lacrimă, verde, automatizat și liniștit. O cisternă-stropitoare trece din jumătate în jumătate de oră pe bulevard, însoțită de un cântecel care sună a colindă de Crăciun refuzată la export. Măturătorii adună fiecare codiță de frunză. Mașini sunt, dar mai puține decât te-ai aștepta într-un oraș chinezesc cu 6 milioane de locuitori. Aproape toate sunt noi, zici că s-au spart showroom-urile. Multe mărci chinezești, unele copiate la milimetru după modele occidentale sau japoneze. Până și siglele seamănă, dar ce-o scrie pe ele în chineză nu pot decât să deduc. Coyota, Cadinlac, Land Over, Dai Hățu, Sugaru. Capitalism, ce mazda mă-sii.

Dintre mărcile străine neclonate, remarc o densitate surprinzătoare de Mercedes, Audi și BMW. Toate au geamuri fumurii, să nu se vadă învingătorii luptei de clasă, și rulează fin; nu le-auzi decât dacă claxonează, iar asta se întâmplă doar noaptea târziu. 

Dar liniștea nelalocul ei într-un oraș atât de mare vine din altă parte: de la puzderia de scutere electrice care fâșâie discret în sus și-n jos, pe porțiuni de drum delimitate anume pentru ele. Privindu-le fără să le aud, mi se pare că am surzit, învățat fiind cu cacofonia pârțâitoarelor pe benzină din restul Asiei de Sud-Est, unde le auzi cu cinci kilometri înainte să apară și cu încă cinci kilometri după.

Pornim la o plimbare către faleza râului. Panlong e unul dintre cursurile de apă care străbat orașul de la nord la sud și se varsă în lacul Dian, purificând Kunming-ul de praful urban și turnându-se la temelia parcurilor bogate și a șiragurilor de copaci și tufe în floare care-i împodobesc generos malurile. În scuarul de lângă râu, localnicii s-au adunat la dănțuiala de seară.

Aici, o trupă de băbuțe țopăie aerobic pe niște ritmuri electro. Un pic mai încolo, douăzeci de cupluri de seniori dansează tango. Iar după ei, o pereche de tineri cu trăsături și straie nechinezești îi îndeamnă pe trecători să se prindă într-un soi de horă, cu ritm, muzică și pas evident minoritare, ca să nu folosesc îndrăgitul termen tribal. Din umbra parcului se aude un bărbat fluierând măiastru la un dizi. 

Domnește o atmosferă mic-burgheză, de relaxare și vecinătate, chiar dacă suntem la doi pași de buricul metropolitan. Din oră în oră, mai trece pe lângă noi câte un grupuscul de turiști albi, cu nasul în hărți sau în telefoane, căutând ceva. Și dacă ei au scuza că nu-s din partea locului, nu același lucru se poate spune despre megieși, care merg pe străzi – la pas sau pe scuter – cu nasul în telefoane de parcă și ei, rătăciți în propriul oraș, ar căuta o adresă de negăsit.

Designed in California, Made in China.

Odată cu instalarea individului în spațiul virtual, i se virtualizează și timpul. În telefon nu există decât un prezent luminos și nesfârșit, un mozaic de filmulețe, fotografii, meme-uri, postări și reacții care n-au nici trecut, nici viitor, care nu par să vină de nicăieri – e ca și cum ar fi fost întotdeauna acolo – și care vor fi uitate imediat ce un alt artefact virtual va veni în locul lor ca întrupare a prezentului continuu. Când ridici privirea, te comuți în alt timp, unul curgător în care frunzele se usucă și cad, în care utilizatorul moare la final. Așa-s ochii de pe străzi. Deranjați de lume.

China cenzurează majoritatea app-urilor și website-urilor importante din Occident, lucru care ar putea fi explicat prin teama Beijing-ului de a se trezi cu revoluții portocalii sau primăveri arabe organizate prin intermediul rețelelor americane așa-zis private. Protestele din Hong Kong sunt în mod evident parte a războiului comercial declanșat de Trump la adresa Chinei. Dacă nu faci ce zice hegemonul, apar din pălărie democrația și drepturile omului.

Pe de altă parte, de ce i-ar lăsa înalții demnitari chinezi pe americani să le tâmpească populația când o pot face chiar ei? Un cetățean conectat în permanență este un cetățean ideal pentru că nu apucă niciodată să gândească.

China blochează tâmpitorul Facebook, dar are tâmpitorul propriu, WeChat, cu peste un miliard de utilizatori. Pe post de Twitter, chinezii au dezvoltat Weibo. Au QQ pe post de FB Messenger, Zhihu pe post de Quora, Tencent Video pe post de YouTube, Baidu ca motor de căutare. În loc de Wikipedia (interzisă din aprilie 2019), chinezii au la dispoziție Qihu360 și Baike, și e pe drum o a treia enciclopedie online, dezvoltată sub tutelă guvernamentală. Există până și o versiune chinezească de Tinder (Momo). Occident să fie, dar nu părăsim incinta.

Un rol major în miracolul chinez l-a jucat externalizarea producției marilor industriași occidentali (în special americani) care au văzut în mâna de lucru ieftină din Orient, dublată de dragostea de arginți a asiaticilor, o soluție pentru umflarea profiturilor. Astfel, China a obținut accesul la ultimele tehnologii vestice, le-a studiat și într-un final le-a replicat, bazându-se pe o elită inginerească formată tot în Occident. Eticheta Designed in California, Made in China, poate fi aplicată nu doar iPhone-ului, ci și unei felii zdravene din tehno-cultura în care trăim.

La fel de important a fost capitalul financiar injectat masiv în China de producătorii vestici. Acesta a permis o industrializare rapidă a țării, urbanizarea și scoaterea din sărăcie a zeci de milioane de fermieri, crearea unei clase de mijloc și a unei elite economice locale, în ciuda preceptelor comuniste anti-burghezie și anti-îmbogățire. Un studiu recent al Credit Swiss arată că 4,4 milioane de chinezi sunt milionari în dolari și că în topul celor mai avuți 10% dintre pământeni se află 100 de milioane de chinezi.

China este singura țară din istorie unde comunismul a reușit. Fără să încerc să știrbesc meritele poporului chinez și ale conducătorilor săi (mai ales de la Deng Xiaoping încoace), această reușită nu ar fi fost posibilă fără infuzia de capital financiar și intelectual din Occident.

Comunismul nu poate trăi decât parazitând capitalismul. Lăsăm China deoparte un pic. Uniunea Sovietică nu ar fi ieșit învingătoare din WWII fără celebrul program Lend-Lease prin care americanii au trimis Moscovei cantități uriașe de nave de luptă, avioane, tancuri, artilerie (pe care ulterior sovieticii le-au copiat), camioane, petrol, alimente și piese de schimb. Programul a durat din martie 1941 până în septembrie 1945. 

Simultan cu derularea Lend-Lease, o rețea infiltrată în Proiectul Manhattan al americanilor reușea să pună mâna pe secretele bombei atomice și să le transfere în URSS. Pe 29 august 1949, Uniunea Sovietică testa cu succes prima armă nucleară și devenea o super-putere mondială, iar Unchiul Sam nu mai avea niciun ascendent – zi-i leverage – asupra Tătucăi Stalin. Cine picase sub seceră și ciocan acolo avea să rămână încă 40 de ani. O să mai vorbim despre bomba atomică atunci când vom studia efectele înfrângerii japoneze asupra unei părți din Yunnan.

Exodul creierelor.

Ne oprim la o grătărărie de familie îngropată sub nivelul trotuarului. În vitrina de cărnuri, Elena descoperă uimită un ingredient pe care în Thailanda nu l-am văzut niciodată: creier. Ajungem la miștocărelile inevitabile.

Oare ce fac thailandezii cu creierul?

Chinezii au creier, dar e de porc.

Spre deosebire de România, China nu se confruntă cu exodul creierelor.

Suntem la 2000 de metri altitudine, deci ăștia trebuie să fie creierii munților.

Dacă-mi iau un creier o să mi-l mănânci și pe acesta?

Grătărăgioaica nu înțelege de ce ne amuzăm, dar râde și ea “în solidar”. Îi arătăm creierii, facem semn că vrem două bucăți, femeia îi ia și fuge cu ei la bucătărie, unde începe să ni-i toace (nu m-am putut abține). Luăm din frigider o bere Dali, slabă și rece ca Keira Knightley-n tinerețe, ne tragem două scăunele și ne punem pe privit, ascultat și mirosit, ca două pisici într-o casă străină, doar-doar om reuși să ne prindem unde-i capătul acestui ghem numit China.

La intrarea în ospătărie e un rastel de plastic în care stau la încărcat zece baterii externe, cam de mărimea unui telefon. Toate sunt la fel, verde cu alb. Le-am văzut nu doar aici. La fiecare chioșc, magazin, restaurant de pe strada asta sunt rasteluri identice, chiar la intrare. Opinez că poate or fi pentru scuterele electrice, în caz că rămâne vreunul în pană de curent și nu mai poate ajunge acasă. Elena zice că sunt prea mici ca să propulseze un scuter. Corect. Atunci cărei nevoi chinezești fundamentale răspund aceste baterii de-s peste tot? Or fi pentru telefoane. N-are cum, n-or fi atât de nebuni. Așa e, ar fi prea de tot.

Nici nu terminăm speculația (sepukulația, cum bănuiesc că ar sepukula Dragoș), că o tânără intră agitată în locantă și o întreabă ceva pe operatoarea grătarului. Femeia îi face semn spre rastel, fata răsuflă ușurată, scoate din geantă telefonul și o baterie verde cu alb, scanează un cod QR, scoate o baterie încărcată și o pune pe-a ei în loc. Vedem cu ocazia asta că fiecare baterie are două cabluri atașate: unul pentru iPhone și unul pentru Android. Fata își bagă mufa bateriei în telefon, verifică dacă acesta se încarcă, răsuflă din nou ușurată și iese.

Deci sunt atât de nebuni, Eleno. Sunt atât de nebuni încât le dă municipalitatea curent la purtător ca să stea pe WeChat, pe TikTok și pe Momo. Sunt oameni electrici, curentul e oxigenul lor, când se termină bateria se termină distracția, socializarea, respirația, sensul existenței. Rastelurile astea salvează vieți, Eleno. Iar tu, cititorule, nu râde, că asta ne așteaptă pe toți. Precum în China, așa și pe Pământ.

Creierul, în schimb, a fost foarte picant și așa sper că va rămâne până la finalul foiletonului.

(Episodul 2 este aici)