Roz Avel în jurul Lumii (2). Dincolo de Capătul Pământului. Spania celților.

Un român, o franțuzoaică și un terrier pleacă într-un periplu pe mări și oceane, fără termen de expirare. Text și imagini de Florin Drăghici.

Cabo Finisterre, Galicia. Marți, 6 august 2013, 16h30m.

Vânt de 12-15 noduri, cu rafale de 18-20, nord, nord-vest. Foc genovez și velă mare, 100%. Alternanță soare-nori. Vizibilitate foarte bună. Mare puțin agitată. Barometru 1022 HPa, în ușoară scădere.

– Aglaé, ai putea să scoți un pic capul din careu. Aruncă și tu o privire la babord.
– Vin imediat! Ai nevoie de mine?
– Nu. Uite, acela este Cabo Finisterre.
– Cel din fund ? Mamă, mamă, nu mai pot de frică ce-mi e…

Aglaé este armatoarea lui Roz Avel și, în această calitate, nu îi este frică de mai nimic. Eu mă tem. Mă tem de țâfnele lui Cabo Finisterre, că-l știu negru în cerul gurii.

Cabo Finisterre (Capul Capătului Pământului), al cărui nume ne amintește de credința medievală că Terra e plată și că, dacă navighezi spre vest la un moment dat o să cazi de pe planetă – a fost multă vreme considerat punctul cel mai vestic al Europei continentale. Cabo Finisterre (Fisterra în galego) marchează, pe harta Galiciei, frontiera între Rias Atlas (rias de sus) și Rias Baixas (rias de jos).

Între timp, niște geografi pragmatici au măsurat cu atenție și, lipsiți fiind de poezie au decis că El Punto mas occidental de Europa este de fapt Cabo da Roca, undeva la nord-vest de Lisabona. Puțin importă că Finisterre a pierdut titlul oficial. Vă propun să încercați să treceți, nu neapărat cu vele, dinstre A Coruna înspre Vigo într-o după-amiază de noiembrie, între Cabo Ortegal și Cabo Finisterre, de preferință însoțiți de vântul turbat dinspre nord-vest. În șuieratul lui vinețiu veți auzi ceva din cântecul celților conduși de Breogan.

Jumătate de ceas mai târziu sunt singur în cockpit. Heidi guvernează velierul cu dibăcie, în ciuda hulei bizare care vine la 60° dinspre pupa și babord. Heidi este regulatorul nostru de cap. Un pilot automat inteligent care controlează velierul în funcție de unghiul dintre cap și vânt, fără niciun sprijin din partea mea.

La fiecare movilă apoasă de doi-trei metri, Roz Avel se inclină și pleacă rapid spre stânga. Viteza se apropie de 8 noduri, lucru care m-ar bucura dacă n-ar exista falezele alea din fund. Pe hartă văd tot felul de bolovani, la adâncimi variabile și asta îmi dă fiori după ce m-am înfipt cu chila în mâl de două ori în ultimele două luni. Trăind în prezent, Heidi readuce cu grijă etrava pe făgașul ei, până la următoarea movilă apoasă.

Deodată, un zgomot sec îmi ridică părul de pe spinare. Când trăiești la bord 24 de ore pe zi și, mai ales, după ce navighezi câteva nopți, ajungi să identifici în vacarmul ambiant orice zgomot, cât de mic, care nu e de-al casei.

O fi iarăși nenorocita aia de scăriță, invenția lui Monsieur Martin?

O privire spre pupa, să mă lămuresc. Futu-i – să mă scuzați- nu-i scărița.

Etrava lui Little Gu se bălăngăne de-a lungul parâmei care ne trage dinghy-ul de-a lungul hulei oceanice.

– Ți-am zis eu să-l punem pe punte, îmi șuieră Aglaé cu năduf. Fix acum și-a găsit și ea momentul să iasă în careu.
– N-aveai decât să nu-l iei la mișto pe Cabo Finisterre. Nu vezi că s-a supărat ? Ne-a trântit câteva rafale de 28 de noduri de s-a mai pus un metru de hulă peste ce era deja. Acum…facem și noi ce putem.

Și am făcut. Am înlocuit-o pe Heidi la cârmă și, undeva pe la opt și jumătate seara, am împins etrava printre baliza verde și cea roșie a portului de la Muros. Ufff. Am ajuns.

Cum a început aventura noastră.

Toată aventura noastră a început în ianuarie 2011. Întorși dintr-o vizită în Timișoara mea natală, unde-am petrecut un Crăciun cu zăpadă și brad, sarmale și bomboane în pom, am ajuns în apartamentul nostru parizian seara târziu. A doua zi, în bucătărie, la o cafea, ne-am privit în ochi. Aglaé a zis prima:

– Auzi? Noi ce mai așteptăm? Hai să ne mișcăm de-aici, că mai avem puțin și îmbătrânim.

Pe coasta europeană a Atlanticului ne aștepta Gu Bragh, un velier de nouă metri și un sfert cu care navigam deja de un an de zile. Pe restul coastelor din lume ne aștepta aventura. Ne-am strâns catrafusele, am pus mobila într-un hambar la țară, la părinții lui Aglaé. Eu mi-am închis activitățile de arhitect, ea a solicitat trei ani de disponibilitate de la primăria Parisului, unde lucra, și gata.

În mai am plecat spre port. Ne-am instalat la bord și am început să pregătim vasul pentru marea aventură. A urmat o perioadă ciudată, plină de întorsături neașteptate, de schimbări de planuri, de navigații cu vele și cu motor, de examene pentru “licența de radiotelefonist” sau pentru “permis de bateau de plaisance” (permis de navă de agrement).

După acești doi ani, la bordul unui yacht ceva mai mare și mai confortabil – Roz Avel, pe care l-ați cunoscut deja – traversăm Golful Gasconiei ca să aterizăm, vorba aceea, la Gijon. Obiectiv imediat – explorarea estuarelor Galiciei, versiune iberică a fjördurilor norvegiene.