Roz Avel în Jurul Lumii (6). Am zis babord!

Text, fotografii și acuarele de Florin “Captain Johhny” Drăghici. 

Viață nomadă cu gust de grătar.

Ria de Arousa. Playa de Barraña. «Esteiro de Coroña», cimitirul corăbiilor fără nume

Vineri 16 august, 8h30, Escarabote, Ria de Arousa, Galice

Doi tipi într-o barcă roșie pescuiesc cu o plasă în golful încă adormit. Soarele se ridică deasupra lor într-o ploaie de aur. Little Gu alunecă spre mal, scârțâind pe pietriș. Un domn de vreo șaizeci de ani coboară de pe terasă ca sa-mi dea o mâna de ajutor. „Bom dia”. „Holà” îi răspund. Idiomul Galego rămâne pentru mine o Terra Incognita.

Câinele vagabond de la capătul digului vine să ne vadă mai de aproape și să îi dea binețe lui Gin. În spatele digului niște goelanzi își țin ședința de sfârșit de săptămână. O bătrână se plimba prin apă. Un individ în vârstă, într-un costum gri, strânge cochilii goale într-o pungă de nailon albastră. Câteva adieri efemere tulbură suprafața mării.

Dincolo de pod, în „Esteiro de Coroña” o egretă mare și albă dă lovituri sacadate cu ciocul în căutarea unei hrăni ipotetice. În fața ei, pe pietrișul malului, resturile afumate ale unor bărci pescărești putrezesc discret. Câteva sute de metri deasupra noastră creasta stâncoasa de pe Sierra de La Curota ne privește de sus cu un aer blazat.

Câțiva nori smotociți voalează soarele. Estuarul se trezește încet-încet la viată și noi la fel. E ora opt și jumătate, la Escarabote, Praia de Barraña, în Ria de Arousa.

Ma simt acasă.

vineri 16 august, 18h30, Escarabote, Ria de Arousa, Galice

Firimiturile sunt deja scuturate, Aglaia a spălat și vasele. Soarele după-amiezei, care ne-a dat toată ziua palme după ceafă, a devenit mai blând. Echipajele prietene ale celor doua yachturi vecine, Tarann (Roger și Michelle) și Tchao Praya (Maria și Daniel) s-au întors la bordul lor.

Am petrecut împreună unul din momentele indispensabile; o după-amiază la ancora normală, excepțională, excepțional de normală. Grătar pe “terasă” (cockpit-ul lui Roz Avel), piscină dedesubt (apa la 24° din Ria de Arousa), câteva sticle din excelentul vin local, o continuare logică a serii de ieri, când puiul în tajine cu lămâi și smochine a fost lichidat cu entuziasm de către aceiași comeseni, în același loc. Ne legănăm alene la capătul lanțului, digerând încet-încet. Ne digerăm noua viată de nomazi nautici.

Arrecife de Arona. Mic tratat de navigație cu chila printre stânci

Gin e grăbit în dimineața asta. Îl urcăm pe Little Gu ceva mai sus pe plajă; am impresia că mareea mai are un pic de urcat. E ora opt, Ria începe sa se trezească.

Ne plimbăm amândoi prin păduricea de pini în fața căreia am tras la vâsle aseară. „Ce baftă au tipii care locuiesc acolo, în fund…” îmi spun. Nu-mi trec prin minte țânțarii, duhoarea de nămol, hoardele de turiști, discoteca din camping. În dimineața asta am tendința să scap din vedere detaliile tehnice.

Playa de Barraña, 042 38.1591 N, 008 53.7307 W. Nicio adiere de vânt, soare, marea ca oglinda, barometrul la 1019.

Ne întoarcem la bord. Ora nouă fix. Un pupic pe obrazul Aglaiei, care emite un mârâit amical prin somn, răsturnându-se de partea cealaltă a cușetei. Spăl vasele de ieri seara. „

– Dacă o mai lălăim o să ne urnim de-aici fix la mareea joasă…
– Gata, Aglaie, te treziși? Ridicăm ancora ?

A treia cafea, GPS-ul e programat, waypoint-urile sunt activate pe ruta până la Combarro, tocmai în fundul lui Ria de Pontevedra, la ancoră. Ieri, la Cabo de Cruz, am lăsat o vorbă pe blogul prietenilor noștri Moune și Alain, poate avem șanse sa ne vedem deseară. Aglaia, ambreiază încet. Înainte… un tur de cabestan, un metru… OK, perfect, strânge tot, am plecat!

Pfuui, ce murdar e lanțul! De trei zile de când nu ne-am mișcat de-aici s-a umplut de nămol și de alge verzi. Împinge, te rog peria aia până aici, poți ? Dă un tur de timonă înspre babord, ai grijă la baliza aia „pericol izolat”. OK, filează un pic de lanț, sa clătim ancora… Și ia-o spre babord, ți-am mai spus, mai ferm. MAI HOTĂRÂT!

– Nu-ți fa griji, nu intru în baliză, că doar o vad, ce naiba!
– În regulă, poți sa rulezi cabestanul…. stai numai puțin, să întorc ancora la loc… merde!

– TIMONA LA BABORD HOTARÂT AM ZIS! BABORD!…

SCRCHHHHTSCHTCSTSOING

Gata! L-am atins… Ah… la ora asta mareea e la minimum… încă un amănunt care mi-a scăpat din vedere. În timp ce potriveam ancora în ghidul ei de la etravă, am văzut plimbându-se îngrijorător de aproape câțiva bolovani de granit. Prea aproape pentru gustul meu și al oricărui marinar. Scrâșnetul chilei printre pietroaie m-a lămurit!

Tentative. Manevre. Roz Avel – mașina înainte la maximum. Roz Avel – mașina înapoi la maximum. Motorul urlă cu ură… vasul pivotează puțin, numai cât sa ne instalam mai bine, proptiți într-un culcuș de alge și de granit. Aici rămânem, până s-o face mareea mare!

În apa din jurul nostru – o sumedenie de vârtejuri tulburi. Pe pietroaie algele se scutură, morocănoase. „Ce-i cu mastodontul ăsta care ne deranjează?”

– Aglaia, fugi repede și aruncă o privire în santină, vezi dacă nu intră apă pe undeva!
– Totul pare în regulă, captain, nu luam apă.

Mă simt ceva mai bine, măcar de o angoasă am scăpat, nu ne scufundăm. Nu încă.

E totuși mult prea devreme ca să mă relaxez. Când marea urcă la loc ne degajăm de-aici și curentul ne împinge direct pe stâncile alea de lângă baliză, celebrul „pericol izolat”. Izolat pe naiba…e o bandă întreagă de ticăloși din piatră! Singura soluție e următoarea: las ancora pe fund și o transport cu dinghy-ul un pic mai departe, ca să nu fie chiar în mijlocul recifului. Când se întinde lanțul înseamnă ca ne-am degajat. Ajutați de ce mai rămâne din briza termică de după-amiază, cu una, cu alta, ar trebui să ne extragem din zona periculoasă. Insh’allah.

Devenim pe dată celebrități locale. La un sfert de oră de aventură, un zodiac pe care scrie F. Gallega de Vela, cu doi tipi la bord, apare în fața noastră.

– Sunteți OK?
– Da, nu putem face nimic decât să așteptăm. N-am fost atenți.
– Mareea coboară încă treizeci de minute. Pe urmă o ia în sus. Dacă aveți nevoie de ajutor ne găsiți pe canalul 9, da?
– Vale, muchas gracias.

O vedetă impozantă împinge valurile în direcția noastră. „Guardia Civil”, serviciul pazei de coastă. Si ăștia ne întreabă dacă avem nevoie de ajutor. Le dăm același răspuns: totul e în regulă, așteptăm mareea, n-avem altceva mai bun de făcut. Toată lumea asta care încearcă să ne ajute ne unge la suflet.

Urmează un dinghy pneumatic mititel, încărcat până la limita plutirii de doi turiști masculi și gagica de rigoare, cu aparatele foto între dinți… o poză pe ici, o poză pe colo…

– Ce s-a întâmplat? Coca e întreagă? Și nu s-a rupt nimic înauntru?
– Nu, măi băieți și domnișoară, toate bune.
– Și n-aveți nevoie de nimic? Polițaii ăia… au venit pentru voi? Sper ca v-au propus să vă ajute cu ceva… Ia spuneți, nu vă e foame, să vă aducem o pâine? Sau o sticlă de gin?

Drăguț din partea lor mais, non, merci, ça va aller!

Paza de coastă rămâne pe sector. Cu mașinile la regim minim, dau ture în jurul nostru încetișor, să nu facă valuri. Au promis că stau până ne degajăm, în caz c-om avea nevoie de ajutor. Ma urc în Little Gu să-ncerc să-i liniștesc.

– Hombre, nu cred ca ne putem mișca de-aici înainte de 15h, 15h30. Vă spun chestia asta pentru ca eu n-am încotro, oricum trebuie sa rămân aici, dar voi n-aveți nicio obligație.

Engleza mea amestecată cu niște cuvinte spaniole reușește să le extragă niște zâmbete, la jandarmi. Băieți buni.

– No problema. Stăm aici dacă e ceva…

După diferite stadii și ipostaze, de bandă maximă sau de nervi în piuneze, Roz Avel revine la poziția normală. Suntem aproape degajați dintre bolovani. Jandarmii încep să-și tureze motoarele. Îmi fac un semn, cu degetul gros în sus. Totul e OK? Am impresia ca fac parte din clubul marinarilor distrați  cu care se amuză alde „Guardia Civil”.

Trag de parâma ancorei, apoi de lanț. Înțepenite amândouă. Ancora vine până la un metru deasupra bolovanilor. Mai rămân trei metri de tras. Acum o oră puneam mâna pe nenorociții de bolovani de pe punte… Totul e întortocheat printre ei, lanțul s-a învârtit în jurul unui pietroi și a rămas dedesubt. Ședință.

Trebuie mers jos. Mă scufund. N-am nicio pasiune pentru scufundări dar, dacă-i musai, cu plăcere! Nu se poate face nimic acolo, jos. Măcar profit de ocazie ca sa dau o tură în jurul carenei, pe sub apă. Al naibii Roz Avel, bărcoi solid, n-are nimic.

Ies la suprafață, mai ținem o ședință.

– Nu vrei sa înțelegi, Aglae. Tai parâma, las un cordaj cu o geamandură, venim mâine la mareea joasă și recuperăm toată marfa. N-am nici cel mai mic chef sa fac pe plugarul cu Roz Avel printre bolovani.
– Și dacă trece un pescar pe-aici și-l recuperează el?

Cu proverbe de tipul

“Mai bine să pierzi linia de ancoră de 500€ decât să faci pe smecherul, ba înainte, ba înapoi, printre pietre.”

sau

“Mai bine pierzi ancora decât vasul.”

nu ține la armatoare. Ea controlează baierele pungii. Intru imediat în greva foamei. După o oră șefa se lasă convinsă. Filez tot lanțul pe fund cu un „fender” mic și roșu la capătul unei saule. Încerc să mă concentrez în sfârșit un pic la detaliile tehnice. Pe urmă o întindem în port. Dacă va fi să-l salvăm pe Roz Avel, apăi asta se va întâmpla abia în episodul următor.

(Va urma)