Roz Avel în Jurul Lumii (8). M-am săturat de ghinioane!

„Fossterrier?” Mă uitam cu interes la panoul informativ de la intrarea în zona portuară, în timp ce Gin își lăsa pentru a zecea oară semnătura pe piciorul stâlpului. Din taperia de peste drum răzbăteau până la noi răcnetele de bucurie ale comesenilor, din fața unui al enșpelea meci de fotbal. După tonul răcnetelor, a câștigat Barça. „Ess un fossterrier?”

Niște țărani!

După câteva secunde bune am realizat că nouă, adică lui Gin și mie, ni se adresează băbuța minusculă din spatele meu. Șarmul britanic al lui Gin, un adevărat derbedeu din nordul perfidei Albion, deși născut într-o familie de vânători din Angers, face ravagii de fiecare dată. „Il ess adorravlé” insistă la abuela (bunica). „Moi, j’ai un djorksher” continuă cucoana, pe o franceză spilcuită, dar cu un accent galician descins direct dintr-un horreo.

Din vorbă în vorbă, din câine în câine, se înfiripă o conversație.

– Moi, z’ai trabajyé à Paris. Z’etais cuisinière. Pour Môssio Pompidou. Bous sabes, le ministré” (Eu am lucrat la Paris. Eram bucătăreasă. La domnul Pompidou, știți, ministrul).

Aha. Pompidou ministrul, asta înseamnă înainte de Pompidou președintele. Reperul istoric ne dă o idee despre vârsta bunicuței.

– Acum locuiesc aici cu moșul meu. Nu-mi place locul, dar lui îi e bine. Ne-am cumpărat un apartament, și el are și o bărcuță. Merge la pescuit, cu niște moși de-ai lui, și pe mine mă lasă-n pace. Da’ nu-mi place aicea deloc.”
– Pai de ce? Nu-i frumos aici?
– Nu. Niște țărani, asta sunt. Nu-i mai suport. Eu nu-s de-aici. Sunt din Pontevedra (N.B. Capitala provinciei, un oraș la nici cincisprezece kilometri, în fundul Ria-ei). Acolo-i altfel. Aici te judecă toată lumea, toată ziua „patati patata”… da’ de ce plătești cucoană cu cardul, la supermercado? Ai bani… ai câștigat bine în Franța… Sunt îngrozitori.

Monologul băbuței mă leagănă, aburii de pulpo gallego din taperia mă împing pe nesimțite spre careul lui Roz Avel. Îmi iau rămas bun, pe un sfârșit de fraza care-i umple bine de rahat și pe băieții din echipa de marineros.

– Niște drogați. Și ei, și patronul lor. Barul ăla de la capătul digului tot al lui e. Un drogat. Și spală bani…

Combarro.

Combarro, un sătuc într-un golfuleț, pitit în spatele insulei Tambo, în ramura din nord a Ria de Pontevedra, are reputația justificată de a fi o adevărată sinteză a arhitecturii tradiționale gallego. N-am văzut de când am ajuns în Galicia o colecție de „horreos” ca aici, de „cruceiros” la fiecare intersecție, între străduțele înguste și întortochiate care alunecă încet dinspre „Sierra do Curro” spre malul nisipos al Ria.

Un pic din ambianța ultra-turistică de la Mont Saint Michel sau de la Cité de Carcassonne, cu căsuțele pescărești din piatră transformate în magazine de suveniruri. „Licor de Orujo”, „Albariño”, „Ribeiro”, cănuțe din ceramică numai bune să bei un rachiu din ele, platouri din lemn făcute special ca să pui pe masă o „tortilla de patatas”, celebra omletă spaniolă servită de dimineața până dimineața lângă o „caña de Estrella Galicia” sau o „copa de viño tinto”, tricouri cu „Galizia – terra celta”, decorate cu triskell-uri și de șerpișori celtici, mai ceva ca la Festivalul Interceltic de la Lorient.

Și, mai ales, din două în două prăvălii, între o taperia, o pulperia și o cerveceria,  grămezi de meigas. Așa ne-am procopsit și noi cu noua membră a echipajului. Într-una din prăvăliile astea ne-am întâlnit cu Magali, pe care am convins-o să vină cu noi în jurul lumii. Oare ce-o fi, Magali, Meiga sau bruxa?.

Am ajuns la Combarro după o zi de navigație de vis. Un soare în formă, un vânticel numai bun să ne împingă cu 5 noduri din Ria de Arousa, de-a lungul insulelor Ons, superbe stâncării incluse în Parcul Național al Insulelor din Atlantic, împreună cu Salvora, care închide intrarea în Ria de Arousa, și cu insulele Cies, din dreptul ieșirii din Ria de Vigo.

Plecaserăm în siajul lui Shenandoah, velierul de aluminiu al lui Henri. Contact VHF – Henri, chéri, ți-am zis să stai pe 72… sigur că e mai simplu să pui mâna pe telefon… 72 am spus… Roz Avel, Roz Avel, mă auzi? Recepție! –  ședințe de fotografii nautice de la un vas la altul, o tentativă de spinnaker din partea lui Henri soldată, vom afla ulterior, cu scalparea parțială a lui Dominique, și iată-ne alunecând încet încet prin fata portului Marin, sediul Academiei Navale Militare spaniole.

Un viraj spre fundul Ria-ei, pe după Isla Tambo. Aglaia, cică se poate fundarisi acolo în cotitura aia, după dig. Ce facem? Și dincolo, în fata satului, unde-s bărcuțele alea pescărești, nu-i bine? Avansăm un pic… ce spune sondorul? 3m… 2,8m… 2,5… înapoi, repede. N-am niciun chef să petrec noaptea înfipt în mâl.

Se lasă seara. Încercăm să ne strecurăm între digul care adăpostește portul pescăresc și micuța plajă din fața unui hotel izolat. E mai bine. 4-5 metri, apa de o culoare turcoaz ne indică un fund nisipos. Mai avansează un pic, încă un pic, intră cu prova în vânt, gata. Pe fund cu ancora! Lasă motorul la punctul mort; o să ne împingă vântul până se întinde lanțul. Rafalele brizei termice se înfoaie între noi și dig și ancora asta care nu se mai agață de fund…Derapăm. Strânge tot. Mergem în port, vedem noi mâine.

Of, iar cheltuim bani pe port. Armatoarea, stăpână deplină și definitivă a baierelor pungii, se lasă convinsă după o scurtă negociere.

– Prefer să dau banii pe port decât pe salvamar. E ora zece seara, mâine va fi o nouă zi. Ne încărcăm bateriile, ale noastre și ale bărcii, facem un pic de ordine, dăm o tură prin sat și gata. Hai în port.

Doi marineros adormiți se agață cu disperare de parâma pe care le-o aruncă Aglaia. Ajung exact în dreptul pontonului, bat un pic înapoi ca sa frânez, armatoarea încearcă cu disperare să le explice unde se leagă parâma. Ei trag de un capăt, armatoarea de celalalt, văd cu disperare cum barca o ia înapoi spre mijlocul șenalului. Sar pe ponton cu parâmele de prova în mână.

Fac un „opt” în jurul tachetul babord, sar înapoi pe punte, un al treilea marinero, ceva mai dezghețat, îmi preia și parâma tribord. Cei doi adormiți încep să dea semne de oboseală, agățați de capătul frânghiei lor. Aglaia strigă la ei,  ei se uită cu disperare la ea…măi băieți, legați capătul ăla de tachet și strângem noi surplusul pe punte. Avem și cabestane dacă e nevoie, nu vă rupeți șalele degeaba. Bienvenidos o Combarro.

Vizită la căpitănie. Când Nathalie scoate cardul i se spune pe un ton de ora zece seara „vreți să plătiți ACUMA ? Mañana, no te preocupas…”. Înapoi pe Roz Avel. Henri si Dominique apar, să ne ia la ei la bord. Mâncăm bine, bem bine, cântăm ca disperații tot repertoriul lui Georges Brassens.

La unu noaptea, după Brassens, după albumele de fotografii din Nazaré, Portugalia, după câteva sticle de vin, după un gât de aguardente, rachiul galician de tescovină, fugi cu dinghy-ul să înșirui un „tremail” printre stâncile de pe fund. Henri a dibuit un pârâiaș care se varsă în Ria. Cred că în volbura aia agățăm ceva la noapte.

Un păhărel la “Roza Vânturilor”.

Vizită în sat, acuarele, fotografii. Wifi-ul nu merge. Puștiul de la bar ne recomandă „El Rincon do Café”; acolo cică ar merge. Mă pierd prin străduțele din sat. Printre ultimele case, după o piață micuță cu un cruceiro în mijloc, dau de taperia minusculă. Nisip în curte, meniu scris pe o tăbliță neagră: „todas cañas y copas – 1,20€”. Arunc o privire în curticică – colaci de salvare și plase pescărești se amestecă amiabil cu vâsle și bucăți de copastii arse de soare. Deasupra mea, pe calcanul de granit, o firmă. A Rosa dos Ventos. Aglaia, știu că după masă plecăm înspre Ria de Vigo, dar un pahar aici tot bem.