Roz Avel în Jurul Lumii (8). M-am săturat de ghinioane!

Tomàs, patronul, e de meserie marinar. Lucrează aproape tot anul pe un vas de cercetări oceanografice bazat la Vigo, cu acțiuni coordonate cu omologii lor portughezi și francezi de-a lungul coastei Atlanticului, de la Brest la Cadiz. Când nu lucrează se ocupă de birt. La Caña cea mai ieftină din Combarro, muzica cea mai faină. „Galaico-asturiano, hombre, celta. Te gusta?”

Tomàs e încântat că numele barului lui călătorește cu noi peste mări și țări. A Rosa dos Ventos. Roza Vânturilor. În castiliană, Rosa de los Vientos. În bretonă Roz Avel... care ridică ancora spre Ria de Vigo. Playa de Barra. O scurtă conversație cu Juan si Toya, un cuplu incredibil, el – fost ofițer de marină pe submarin, la pensie, ea – purtând sechelele evidente ale unui accident vascular cerebral, dar cu o vivacitate, o „ținută” impresionante. Juan e un acuarelist talentat și pasionat.

Amândoi vorbesc o franceză elegantă, dar Toya o vorbește mai ales în interior. Din cauza bolii nu mai poate articula precis, dar privirea ei exprimă absolut tot ce vocea nu mai e în stare sa spună. Mai târziu, la Cangas, vom urmări cu gura căscată performantele lui Toya la timonă, cu unica ei mână cât de cât validă… absolut stupefiant. Un cuplu formidabil, la bordul unui „Van de Stadt” de vreo 11m din aluminiu: Boreas Segundo.

Vrăjitoare la bord!

Toți prietenii noștri s-au întors la bordul bărcilor, epuizați după plimbarea pe munte. Monte Facho, creasta întinsă de-a lungul Costa do Vela, începe cu promontoriul  Cabo Home și continuă cu un periplu de o jumătate de zi cu insulele Cies în fundal, sub soarele razant de după amiază. Monte Facho adăpostește un „castro” celt-iberic, o civilizație care abia începuse să-și atingă apogeul când romanii au decis s-o radă de pe suprafața Galiciei.

Oare pentru că arcașii din munții ăștia s-au înrolat ca mercenari în trupele lui Hanibal? Cert e că toată regiunea Rias Baixas (și nu numai, cele mai din nord dintre castros sunt lângă La Coruña) până în Portugalia, la sud de Rio Minho, lângă Porto, e presărată de așezările gallaeci-lor cu casele rotunde din piatră, cu străduțe, cu terenuri împrejmuite de ziduri de piatră, poziționate de fiecare data strategic, pe înălțimi. Probabil ca și ei se uitau seara, ca și noi, cum apune soarele dincolo de Islas Cies.

Henri ne-a adus o vieille – al dracului pește, o oroare plina de oase și cu carnea tare, poate de aia i se zice vieille/bătrână -, proaspăt scoasă din plasa lui magică și niște scoici, și ele proaspăt smulse de pe soclul lor de granit. Ne-am răsfățat. Empanadillas, un pui la ceaun cu legume de sezon și mirodenii de Colombo, vin de toate felurile, ambianță. Și de la Combarro încoace, e și Magali cu noi.

Mă tot uit la aliniamentul ăla de geamanduri galbene, am fost pe-acolo aseară, am sondat manual, cu bătrânul meu fir cu plumb. Sunt 4,50m, la baixa mar. Chiar dacă se-ntinde lanțul până acolo nu-i grav. Putem dormi liniștiți. Și, în plus, ai văzut și tu  buletinul meteo, n-avem de ce să ne speriem. Între 5 și 10 noduri, de la vest la est prin sectorul nordic, nicio schimbare prevazută în următoarele două zile.

În schimb se va înnora un pic, cum a fost și azi după amiază. Filamente de cumulostratus sau stratocumulus, sau altostratus… unde-am pus cartea aia despre meteorologie pe care am cumpărat-o acum vreo 15 ani, în același timp cu primul meu velier, TINKIETT? Pe vremea aia navigam în Le Havre, în fiecare weekend și m-am apucat să citesc câte ceva despre meteorologie. Evident că am uitat tot. Ți-e foame?  Nici mie. Bine, la culcare.

Castrul gallego pe care l-am vizitat mi-a terminat picioarele. Am dormit neîntors până când am început să simt ceva ciudat. Un celebru al nu știu câtelea simt al marinarului depistează, în universul sonor complex al unei bărci fie ea și la ancora, zgomotul acela care se aude acum și care acum cinci minute nu se auzea. Ceva care nu izbea oglinda pupa acum cinci minute și care acum izbește.

În general pe Little Gu îl ținem de-a lungul cocii, cu două baloane, dar seara îl lăsăm la pupa, cu o parâmă ceva mai lungă, să se învârtă în largul lui. Câteodată, când se inversează mareea, curentul își schimbă sensul și dinghy-ul vine și ciocănește ușurel în pupa. Acum sună altfel, un soi de zgomot greoi și surd, a trezit-o și pe Magali.

Mhahahahahahahaha…răsună râsul ei strident. Magali e o „Meiga”. O vrăjitoare. Asa ne-a fost prezentată la Combarro, când am invitat-o să ne însoțească la bordul lui Roz Avel. O cucoană de 40cm, o rochie maro cu dungi ruginii, un râs inimitabil… cum se cheamă râsul asta? Sardonic? „Meigas” sunt cele bune, cele care te oblojesc, te tămăduiesc, se adună seara în sate la răscruce de drum, la taclale. De când popii au început să construiască peste tot „cruceiros” nu mai ai unde să stai cu “fetele” la o parolă.

„Brujas”(castellano) sau „Bruxas”(gallego), sunt vrăjitoarele cele rele, care-i farmecă pe pescari până-și pierd fiecare pulpo de cum îl dezgață din cârlig. Magali – am crezut ca-i o „meiga”. De fapt, poate că asta și e. Poate ca ea m-a trezit… hombre, ia vezi la pupa că nu-i a bună, ciocănește ceva bizar.