Roz Avel în Jurul Lumii (8). M-am săturat de ghinioane!

Al șaselea simț are din nou dreptate. 

Pupa lui Roz Avel e între geamandurile galbene. Limita zonei de 300 de metri rezervată înotătorilor. Una din geamanduri ciocănește, cu zgomotul ăla surd, ciudat, necunoscut de al șaselea simt al meu. Nu-i normal. Decid să iau un cart în primire, să supraveghez aliniamentul, să văd dacă nu derapăm. Și cum toate geamandurile sunt aliniate de-a lungul lui Playa de Barra e ușor de urmărit.

Deocamdată nu se-arată a derapaj, dar vântul… ce-i cu vântul ăsta, a înnebunit? Din Sud? Nu așa ne-a fost vorba. Și brusc, un gren! De la 10 noduri urcă brusc la 28-30, Roz Avel începe să facă volte la ancoră, se pune de-a curmezișul, paralel cu plaja, începe să tragă în salturi de lanț, nu-i a bună. Geamandura aia galbenă a ajuns pe undeva pe la cuplul maestru, nu mai suntem în același loc ca adineauri, îmi e clar, am derapat. MOTOR! ACȚIUNE!

Perkie demarează la primul tur de cheie. Bine face, chiar aveam nevoie de el. Ambreiez, la ralanti, sur-place, reușesc cu chiu cu vai să contrez rafalele. Din când în când dau un pic de gaz, ca să întorc barca cu etrava înspre vânt. Se trezește și Aglaia.

„On a dérapé?”  întreabă de cum scoate capul în cockpit. Fata asta pricepe repede. Hai, ridicăm ancora, vedem noi pe urmă ce facem. Cu grenul în plină figură nu prea-mi arde sa fundarisesc din nou 500m mai încolo; e deja ora 6. Într-o oră și jumătate se face ziuă, numai bine ajungem la Vigo, mai ales dacă nu împing motorul mai sus de 2000 de ture. Tot vroiam noi să vizităm orașul. Până una alta aș zice ca ne-am făcut treaba ca lumea.

Strângem tot lanțul, punem ancora-n lăcașul ei și gata. Tine-o pe 165°, în Ria de Vigo e curățel cam peste tot, nu-s atâția bolovani ca la Escarabote. Gata, e bine, suntem pe făgaș. „bateos”(platformele de acvacultură) din babord sunt depășite, se vede deja sclipind baliza aia roșie, – N.B. Borneira, o turlă din beton vopsită în alb și roșu, baliză laterală tribord și reper important pentru navigația în partea de vest a Ria de Vigo- virezi încet încet pe 105, pe urmă pe 90, și după cealaltă baliză poți s-o iei de-a dreptul pe 60.

E ora 7, stai încet, lasă ziua sa se nască. Ai văzut pomul ăla de Crăciun plutitor din spate? Vine de sus, de prin „canal del norte”, dinspre Cies. Trebuie că-i un pachebot de croazieră, parcă văd că se duce și el la Vigo… o să ne încurce.

Știi ce, Aglaé, poți să urci un pic aici sus? Uite, la babord, acolo e Cangas, știi tu, unde și-au rezervat Maria și Daniel loc de iernat. E mai ieftin decât la Vigo, n-avem pachebotul pe călcâie și avem timp să facem ordine, să cugetăm și să hotărâm cum procedăm mai departe. OK, căpitane, mergem la Cangasul ăla al tău. Bineeee, atunci ia verifică tu pe hartă dacă-i limpede drumul, acum că s-a făcut ziuă.

Am notat eu aseară ca-i o baliză de „pericol izolat” în dreptul intrării și de la o vreme mă feresc ca de dracu’ de balizele „pericol izolat”. Da, dar cu asta n-ai probleme. Marchează ea un pietroi, dar e la minus 4 metri și, în plus suntem la jumătate din ciclul mareei, mai adaugi cel puțin 1,5m. Treci peste el fără probleme. Bine, bine, eu tot rotunjesc traiectoria pic cu pic.

Orgoliu scufundat.

A propos, dacă îți aduci aminte Daniel pomenea de navetele de Vigo, care trec în ambele sensuri din jumătate în jumătate de oră, ca autobuzul. L-ai văzut pe ăla care vine din tribord? Și altul, de dincolo, un adevărat balet. Păi da, sunt oameni care locuiesc la Cangas și lucrează la Vigo, se duc la lucru cu “autobuzul”… Chiar, am putea și noi să vizitam Vigo cu „autobuzul”. Stai numai un pic, să dau înapoi, las „autobuzul” să treacă, că vine cam cu viteză.

AOLEU!!! CE-I CU LITTLE GU???

Bărcuța noastră se scufundă sub coca lui Roz Avel, prin babord. Parâma de remorcare se smulge, în parte, cu tot cu prima filă de bordaj a lui Little Gu. Din babord. Sau din tribord, nu mai știu, și nici nu mai contează. Încerc să dau înainte, să dau înapoi, mă gândesc că s-o fi agățat parâma într-unul din suporturile de la plăcile solare care…aiurea. Motorul out-board se scufundă în apă și el… Aglaia, tu ce crezi, există submarine cu out-board? Nu există… nu se poate… Hai, umflă celălalt dinghy,  pneumaticul. Repede. Poate reușim să salvam câte ceva. Ancora!

Ce adâncime? 14m. OK, filează tot lanțul, măcar ne împiedică să derivăm până ne facem treaba (*). E ceva curent, dar vânt – zero. Grenul de astă noapte s-a dizolvat în picăturile de ploaie ale dimineții. Ria de Vigo e un lac. Din spate, ca să ne încurajeze, una, două, vreo zece dorsale gri închis. Unul face un salt periculos chiar lângă noi, un tursiops, delfin comun, superb, de peste doi metri, o plăcere. Bun. Aglaia, n-avem vreme să contemplăm delfinii. La treabă.

Mă strecor în salopeta de neopren. Spune, căpitane, nu crezi că ar fi bine să oprim motorul? Are dreptate. Toată apa evacuată prin eșapament ajunge direct în pneumatic și la mine pe genunchi. Oricum, măcar e călduță față de cea din Ria. OK, l-am oprit. Dă-i drumul. Eu agăț hamul de securitate al motorului, tu îl împingi. Îl ții bine? Nu, stai un pic… gata. E bine așa. Trage. TRAGE!!  Nu vrea. Ah, cordajul de securitate. OK. A se desface un nod bowline cu degetele amorțite de apa de 16° din Ria. Un bowline strâns la maximum timp de doua luni… na, hai c-am reușit.

Trage. Tragi? Gata, încă un pic… ȚINE-L BINE CĂ NU MAI POT… îl proptesc de balcon… oups… gata. L-am fixat. Pe ăsta l-am rezolvat.

Crezi că poți să recuperezi fila de bordaj care s-a rupt? Ai înnebunit? Cu curentul ăsta? Asta e, Aglaé, cred că pe Little Gu îl lăsăm să se scufunde în Ria… NU! NICI NU ÎNCAPE VORBĂ. NU-S DE ACORD! Aglaia ține la bărcuța noastră.

– Recuperăm cât putem din el, îl urcăm la bord și când avem un pic de timp și loc îl reparăm.
– OK, numai că trebuie golit… sunt cel puțin 150 de litri de apă înăuntru…
– Lasă-l în pace, ocupă-te tu de elice.

O plăcereeeee… Ambianță. Mă scufund în apnee sub barcă într-o apă de 16°. Îmi zdrelesc mâinile în cele câteva cochilii sparte lipite de skeg, sub safran, acolo unde n-am reușit să dai cu antifouling. Un firicel de sânge începe să mi se prelingă printre degete. Nu-i grav, cu frigul ăsta și cu sarea din Ria, în două minute nici nu-mi mai aduc aminte de el. Dar cu parâma din elice e altă poveste.

Zece scufundări, douăzeci, douăzeci și cinci și nu mai știu câte lovituri de cuțit. Nu-i rău, merge mai bine decât la Muros… e drept că de la Malpica până la Muros am navigat vreo două zile cu un cordaj în jurul axului elicei. Cât să se strângă bine. Ia spune, la ce ziceai că folosește flanșa aia tăioasă de pe ax? La tăiat parâme, în caz că? Aha… Mă rog, asta e.

Acum întoarce parâma invers… constată că sunt două, înnodate între ele… pe partea asta se desfac, pe cealaltă nu… mai dă cu cuțitul… între timp nu uita să mai ieși și la suprafață, că nu mai ai aer și nici douăzeci de ani… și te mai tai odată-de doua ori în cochiliile alea… GATA!

M-am săturat de ghinioane!

Sunt din nou la bord. Tremur ca o foaie de hârtie. Cred că sunt în plină hipotermie. Încerc să mă frec cu un prosop, nu reușesc nicicum să mă încălzesc. Aglaia mă împinge sub duș. Un duș cald și un rând de haine uscate; parcă mă simt mai bine. Îi dau o mână de ajutor la golitul de apă al lui Little Gu. Îmi face bine, cu cât dau cu găleata cu atât mă încălzesc. Bărcuța e uscată, eu m-am întremat. Hai. Ne ducem în port.

Amaraj în portul Cangas, la ponton, între doua pasaje ale barcobuzelor ăstora nenorocite. Elicea pare a funcționa. Perkie ne împinge până la ponton fără probleme. Mă rog, hai sa nu vorbesc de rău barcobuzul, ca mâine urcăm la bordul lui, dăm o tura la Vigo. Cât despre legatul la ponton nimic de spus. Cred că am spus destule.

Adică ba da. Mai spun ceva. Spun că m-am săturat, că mi-ar plăcea să se termine seria de năcazuri, că am sentimentul că mi-am pierdut mâna, că am fost un marinar de apă dulce, că ar fi bine să încep să navighez „serios”. Vorba lui Tabarly. Sau a lui Kersauson. Nu mai contează. Nu-mi mai place jocul ăsta de-a ghinionul…

Noapte bună.

Cangas, Ria de Vigo, Galicia
joi, 5 septembrie 2013

(*) – regula publicată în toate manualele spune că la ancoră filezi o lungime de lanț de trei ori cât adâncimea la momentul maxim al mareei. Regula revizuită prin experiență nautică zice că 1/3 e un raport potrivit pentru un picnic, pe vreme bună, fără vânt și cu o hulă moderată (în cazul nostru, 14mx3=42m, lanțul lui Roz Avel are 46m). În situația unui ancoraj peste noapte sau de lunga durata, un raport de 1/5, lanț + parâmă, la care se adaugă o parâma amortizoare e indispensabil (în situația în care am fi fost nevoiți sa stăm mai mult, 14×5=70m ar fi fost indicați – Roz Avel are, pe lângă 46m de lanț, o parâma de ancora de 50m)