Roz Avel în Jurul Lumii (ep. 1). Trans-Gasconia. Zmeul, Delfinii și Regele Mării.

Gijon, Asturias. Duminică, 30 iunie 2013, 12h30m.

– Gijon Traffico – aici velierul Roz Avel, mă auziți? Recepție
– Gijon Traffico pentru Roz Avel, va aud, care e problema?
– Sunt în fața digului De Asturias, nu-mi pornește motorul. Vreau să ajung în Puerto Deportivo, am nevoie de asistență.
– Deci sunteți chiar în fața portului Gijon. Înțeleg că nu puteți ajunge în port cu ajutorul propriilor vele sau motor ? Nici cu dinghy-ul ?
– Motorul nu-mi funcționează. Am ajuns până aici cu vele. Vasul meu e prea greu și dificil de manevrat. Am neapărat nevoie de asistența unui vas motorizat ca să ajung la ponton.
– OK, vasul de salvare a fost deja informat. Sunteți barca aceea cu coca albastră ?
– Da.
–  Vă rog, încercați să vă păstrați poziția, să strângeți velele și să pregătiți parâme și protecții pentru cocă.

Conversația cu tipul de la Centro de Coordinacion de Salvimiento Maritimo a avut loc după nenumărate tentative radio pe canalul 9, în engleză și franceză, toate soldate cu eșec. Măi, frate, ce păzesc fetele alea, nu știu să foloseasca un radio VHF ? Sau nu înțeleg decât limba maternă?

Toată aventura începuse cu trei zile înainte la Arzal, în sudul Bretaniei. Am plecat cam pe fugă ca să prindem ultima ecluză “exploatabilă”. Toate mareele săptămânii avuseseră coeficienți monumentali, între 103 și 110.  Asta însemna că amplitudinea marnajului – diferența de cote  între mareea joasă și cea înaltă – era, pe coasta franceză a Atlanticului, de ordinul a 4,5-5 metri.

Dominique, ecluzierul de la Arzal, mă prevenise:

–  Ce pescaj ai?
–  Doi metri.
–  Atunci nu mai ta la vorbă. Cum se deschide sasul pune motorul la maxim și dă-i bătaie.

N-a fost deajuns. Am stat două ore înfipți în nămol, la ieșirea din estuar. Dezgustați deja de aventură, am adăstat două zile în La Crouesty. E un port modern, deschis la orice oră indiferent de regimul mareelor, înconjurat de o puzderie de bistro-uri, supermarket-uri, cafenele, shiphandling-uri…bani să ai, că de cheltuit se ocupă dânșii.

La trântă cu Zmeul Zmeilor.

Flash-back. Le Crouesty, 28 iunie 2013, 10h00. Obiectiv – A Coruña, Galicia, España. 

Vânt: 8-10 noduri. Mare liniștită. Vizibilitate +5 mile nautice. Barometru la 1030 HP în scădere lentă.

Orice periplu înspre superbele rias ale Galiciei venind din Franța începe cu traversarea Golfului Gasconiei. Bay of Biscay pentru anglofoni, Viscaya pentru basci, presupune un drum de 360 până la 500 de mile, în funcție de locul plecării și cel al sosirii. E o zonă complicată pentru navigație, un soi de “Zmeu al Zmeilor”, micul nostru Cap Horn regional.

Platoul continental, regiune în care adâncimea mării nu depășește 5-600 de metri, se întinde până la vreo sută de mile în larg. De acolo plonjează vertiginos până la 1200, 1500 și chiar 2000 de metri în anumite zone. Plonjonul spre abis se desfășoară pe o fășie îngustă de numai 10-15 kilometri.

Imaginați-vă, deci, un zid submarin în care unda hulei venite de pe cealaltă parte a Atlanticului se izbește cu toată forța acumulată în mii de kilometri. Dacă la asta se adaugă vântul din sectorul vestic, care suflă destul de aspru pe-aici, condițiile sunt perfecte pentru a petrece câteva zile în infern. Valuri imense, vânt complet opus direcției în care vrei să mergi, nori negri care-și varsă năduful peste bietul marinar încotoșmănat în vesta de cart și legat de punte cu un ham, ca un alpinist în plin perete pe Matterhorn.

Banane și ciocolată.

Noi am avut noroc. Plecarea – perfectă. Manevră impecabilă, ieșire dintre pontoane ca la școala de navigație, o zi superbă care abia începuse să zâmbească. Vânt 10-15 noduri în pasajul Beniguet, unde-am intrat ca molia-n chiloți.

(Mulțumire veșnică lui Jean-Jean, fost ofițer mecanic pe submarine franceze și tovarăș de navigație timp de doi ani. De fiecare dată când se nimerește folosesc expresia asta “poetica” pe care mi-a împrumutat-o și mă gândesc cu drag la el.)

Iată Belle Ile, pormontoriul de la Kerdonis. O lumină superbă. Nițel mai la sud, Le Skeul…

– O să vezi, cum trecem e cap o să ne întâmpine ceva mai multă hulă și ceva mai mult vânt, îi spun Aglaei.

Zis și întâmplat. De la 15 noduri, vântul se umflă deodată la peste 20, cu rafale de 25. Hula, la fel. Format atlantic, import SUA. Am facut cunostiinta cu ea în 2010, la bordul lui Gu Bragh, facând turul insulei. Strângem din dinți, tragem de cârmă și avansăm cu vânt strâns. E o situație mai degrabă spectaculoasă decât periculoasă.

– Velier, velier, aici vasul de pescuit. Mă recepționezi?

Mai întâi nu-mi dau seama cu cine vorbește. Răspund abia la al doilea apel.

– Da, vas de pescuit, aici velierul. Vă recepționez perfect.
– Grăbește-te dom’le și treci, că noi punem plase. Mai bine nu-ți schimbai capu’ acu’ un sfert de oră.
– Bon, bon, avansez cu șapte noduri și vă trec prin față, e în regulă așa?
– OK, pas de problème, încetinim și noi un pic.
– Merci, bon courage à toi.
– OK, bonne nav .

Hulă și 25 de noduri de vânt din NV. Valuri modeste, dar încoronate cu spumă, navigăm cu vânt strâns în volte, nu-i foarte confortabil.  După patru ceasuri vântul slăbește, se întoarce spre Vest și noaptea se instalează încet-încet, ca umbra unui rău de mare în stomacul lui Aglaé. Ce idee a avut și ea să facă pipi în toaleta de la prova, în plină hulă. Nicio șansă de scăpare. Aglaé înfulecă disperată banane. Toți marinarii știu că, în caz de rău de mare, e bine să ai ceva în stomac. Toți marinarii mai știu că singurele alimente care au același gust și la intrare și la ieșire sunt bananele și ciocolata…