Roz Avel în Jurul Lumii (ep. 1). Trans-Gasconia. Zmeul, Delfinii și Regele Mării.

Cart de noapte. Pilotul automat ne ține pe curs binișor, fără probleme, dar consumă o bască de amperi, afurisitul. Și când vântul ăsta cherchelit se întoarce iar spre nord și se înmoaie la 7-8 noduri, între travers și larg aproape de contra-pană, treaba devine dificilă. Stau cu ochii înfipți în monitorul bateriilor, care indică tot felul de măscări. Cred că ar trebui să mă ocup de problemă la proxima escală.

Cart de noapte în cockpit, cu o Aglaé un pic amețită de răul ei, cântând în gura mare tot felul de șlagăre din anii ’60.

Cart de noapte singurel, nici măcar câinele nu-și pierde vremea pe punte.

La răsărit vântul slăbește de tot. O mică brumă matinală aurește lemnul Roz Avelei.

Provincia Delfinilor.

29 iunie, 14h50. Bay of Biscay, undeva pe la 44°54′ N si 05°48′ W. Vânt de  9-10 noduri. Mare ușor agitată. Vizibilitate de 2 la 5 mile nautice (nm), mai puțin sub averse. Barometru 1030.

Schimbăm capul, o luăm către Gijon. Nu ne simțim suficient de bine ca să ajungem până în La Coruña. Nu suntem încă în largurile noastre la bord…și monitorul ăsta de baterii care indică tot felul de măscări…

Orizontul este astupat de un plafon atât de jos încât ți-e frică și să ridici nasul din cana cu cafea ca să nu-ți spargi capul de vreun nor. Sau de ghiu. Plictiseala cenușie se pulverizează când stăpânii Cantabricei și prietenii noștri cei mai buni încep să apară la babord: delfinii.

Doi, trei, cinci, încă trei, sunt o mulțime. Se distrează ca nebunii, sar în aer, fac tumbe. Sunt tineri, mititei și jucăuși. Se învârt pe sub carena lui Roz Avel, ies dincolo de noi, se întorc. Ne amuză.

Gin pricepe că se întâmplă ceva sub apă și supraveghează spectacolul cu atenție, ca singura forță de ordine ce se află la bord. Nu prea înțelege el ce-i cu creaturile astea jumătate pește jumătate mamifer care se țin de trăznăi în apă. Dar, cu auzul lui perfect, e posibil să audă semnalele sonore subtile pe care și le trimit delfinii. O înțelege ce vorbesc?

(În filmulețul de mai jos vezi traversarea, delfinii și pe Gin contrariat)

Aglaé și Gin se bagă la culcare și trag ziua peste ei, să le țină de cald. I-am trimis la odihnă, pentru că s-ar putea să am și eu nevoie de nițel somn spre dimineață. Gijon e un port activ – pescuit, marină comercială – și ne va solicita o doză bună de luciditate. Și, colac peste pupeze, mai e și monitorul ăla de baterii care indică tot felul de…știi deja.

Noapte neagră, fără lună. Merg cu motorul și cu focul genovez. Vânt din pupa. Perkie duduie bucuros că i-am mai dat o cheie. Sper că Aglaé și-a închis “urechile”.

Aglaé a mea  are urechi electronice. Atinsă de surditate la vârsta de trei ani, aude numai cu ajutorul unor tehno-bijuterii înfipte în urechi. Avantaj ea: când o deranjează sunetul unui motor Perkins de 80 de cai apasă pe un buton și îl dă pe mute.

Încep să se vadă lumini spre coastă. Un far, probabil Cabo de Penas. E patru și jumătate, nu mai e mult. ETA (Estimated Time of Arrival) 06h30m. Apoi, tapas, sidra natural de manzana, tot ce ne rezervă Asturiile. Dormim un pic și pe urmă o luăm spre A Coruña. Când, dintr-o dată, ne lovește o liniște. Perkie, motorul, s-a oprit.

Înalț randa la disperare. Să pui etrava în vânt fără motor și cu genovezul desfășurat…e un circ întreg. Trag de velă în toate direcțiile, împing “balenele” dintr-o parte în alta, înfig pânza printre cordajele de la lazy-jacks și, până la urmă, reușesc. Stabilizez barca sub pilot automat. Doar-doar de-aș reuși să pun la capă înainte de răsărit. Apoi, pe lumină, om vedea. Se va trezi și Aglae și ne-om sfătui noi.

La răsărit pun din nou cap spre Gijon. Am pierdut vreo două ore la capă. Când ajungem în rada portului strângem genovezul și ridicăm trincheta, ca să ne ușurăm viața când o fi să virăm în viteză. Roz Avel avansează măiastru, 7 noduri sub randă și trinchetă, în briza intensă din golful Gijonului. Bravo, fată. Am putea intra în port cu velele…

…dar nu ne țin bretelele. Ne dezumflăm și punem mâna pe radio.

– Gijon Traffico…Gijon Traffico !

Gijon este principalul port al provinciei spaniole Asturias, cu capitala la Oviedo. Prin tradiție, Asturias este provincia “delfinului”, moștenitor al tronului spaniol. Asturienii sunt cunoscuți ca oameni veseli, simpatici, deschiși și deosebit de primitori. Pe noi ne-a impresionat amabilitatea fetelor de la căpitănia portului, în ciuda lipsei de răspuns radio, la fel și atitudinea marineros, cei câțiva feciori care se ocupaucu toate cele prin port, de la întreținere, luat parâmele până la schimbat uleiul sau dat un furtun pe puntea yacht-urilor de lux. Ca de exemplu acel Dufour 57 sub pavilion Saint Kitts, cu echipaj rusesc, care a tras lângă noi a doua zi. Ce contrast între gel-coat-ul său sclipitor și vopseaua patinată de 35 de ani pe mare a lui Roz Avel!

Gijon. Regele Mării.

Locurile libere la ponton sunt o surpriză pentru noi, obișnuiți cu porturile bretone unde trebuie să aștepți 4-5 ani pentru o concesiune. Dar Gijon-ul are o cultură nautică evidentă. Destinație a curselor cu vele care pornesc din vestul Franței, La Barquera, Figaro sau La Rochelle, orașul spaniol cultivă spiritul yachtmen-ilor, iar “straiul popular” este compus din blazer, polo alb, pantaloni albaștri și pantofi de punte din piele, preferabil fără șosete. Pantofi care, cu cât sunt mai scâlciați și mai plini de sare pe la cute, cu atât denotă o poziție mai înaltă în ierarhia de la bord.

Portul e plin de cafenele în care asturienii ies seara cu familiile, două sau trei generații la o masă. Tapas, raciones și alte meniuri ale zilei se servesc la 9 EUR, însoțite de sidra natural, un soi de vin de mere care îl concurează pe echivalentul său breton în toate concursurile internaționale de specialitate. Confirm, e excelent. Mă rog, Aglaé găsește că gustul lui pronunțat de mere putrede ar fi perfect ca să-ți destupe gâtlejul dacă ai rău de mare. De încercat.

Toată lumea a auzit de El Cid, legendarul cavaler care a smuls regatul spaniol de sub jugul maurilor. Ceea ce nu prea știm e că cel care a dat prima lovitură cuceritorilor de la Alhambra și Granada a fost o brută bărboasă, “regele Asturiei”, Don Pelayo (cunoscut ca Rex Pelagicus/Regele Mării în latina lumii catolice medievale).

Don Pelayo a federat în jurul lui satele muntenilor și pescarilor din această regiune care nu-i pasionase destul pe mauri ca să-și stabilizeze controlul. Statuia Regelui Mării tronează în fața portului Gijon: un individ scurt și îndesat, cu o mutră încăpățânată. Bucățică ruptă din căpitanul vedetei de la Salvamento Maritimo, cu care am stat vreo două ore la cafele în careul lui Roz Avel:

– Eu nu sunt de aici. Sunt din Santander, în Cantabrico. La mine în regiune, dacă intri într-un birt și ceri un pahar cu apă nu-ți dă nimeni nimic. Nici măcar bună ziua nu-ți dă. Aici, în cinci minute se adună toată cârciuma în jurul tău, fiecare-ți dă o bere și te întreabă de sănătate. Ăștia-s oameni, nu câini!

(Va urma. În episodul următor Roz Avel ajunge la Capătul Lumii și nu se oprește. Acuarelele lui Florin pot fi vizualizate și cumpărate aici)