Pământul de Mijloc (8). Am înnebunit, dar mă simt bine.

(Guest post de Dragoș Bîrlea. Primele șapte episoade sunt aici. Textul integral este disponibil pe blogul lui Dragoș.)

Noaptea asta am plătit scump deschiderea cerurilor de ieri și relaxarea de după, cu vin, cu narghilea și muzică. După victorie, zic sfinții părinți, pregătiți-vă pentru întoarcerea năvalnică a vrăjmașului, care va veni negreșit. Acțiune și reacțiune. Și a venit.

E un război crâncen care te face să te cringe (1) ca o creangă-n crâng, deși e pe nevăzute și pe nebănuite pentru mai toate sufletele vii, și e războiul pentru înseși sufletele noastre.

Cred – de fapt sunt sigur – că epifania de ieri lucrată prin mine nu i-a încântat pe locuitorii nevăzuți ai muntelui și, mai ales, pe uriașul Nefârtat, Nebrovt, Nemrut. Apostolul Pavel zice că diavoul dă târcoale ca un leu în turbare căutând pe cine să înhațe.

Unde nu fierbea oala.

Furia, energie vie, se scurge ca un scourge (2) de foc rău și caută crăpături ca să intre și să întineze. Întotdeauna am văzut imaginea asta cu ochii minții, ca în Războiul Stelelor cel nou, când Liam Neeson, maestru Jedi, stă în meditație după un scut energetic în timp ce diavolul negru, cu coarne și sabie laser roșie, dă târcoale agresive, încercând să-l înghită. Oare cui dă târcoalele astea și ce anume or fi ele?

Dacă în zid nu-i nicio crăpătătură, n-are pe unde intra. Zice la psalmi că bunăvoința lui Dumnezeu ne înconjoară ca un scut, ca un parbriz, ca un geam de acvariu cu rechini sau ca o navă spațială. O gaură oriunde, cât de mică, duce la invazie și, dacă alcătuirea interioară nu e solidă, antrenată, dacă nu are linii secunde și terțe de apărare, dacă viața interioară nu e călită în rutinele sănătății spirituale sau dacă ființa interioară nu reacționează, invazia poate duce la implozie.

Cu cât sunt înălțat mi sus, cu atât mai de sus pot cădea și amarnic de jos, în oglindă, efect de pendul. Pe termen lung, extremele se aduc la normal, la valoarea nominală. Orice vale va fi elevată, orice deal va fi coborât. Tozzer zicea the lower you head, the higher you get (3), ca mingea umflată care, cu cât mai adânc e împinsă în apa de care nu aparține, cu atât mai sus va sări când va fi eliberată.

Always do the opposite of what you feel (4), pufnea George în Seinfeld cu o lumină spirituală amestecată cu bășcău pe care numai un împătimit de ambele ar putea-o vedea.

Știu că, din vechime, jertfele se aduceau pe înălțimile munților. Căci noi, spune apostolul Pavel, nu luptăm cu carnea și sângele, ci cu domniile, stăpânirile și puterile răutății care stau în locurile cerești. Până la Solomon și primul Templu, și evreii tot pe înălțimi aduceau jertfe unor idoli tauri, ca la ieșirea din Egipt cu vițelul de aur. Se închinau unor bull-i baali baeli, adică lui Bel, iar sus, pe Muntele Nemrut, asta era: un altar de închinare al ăstuia, mormântul lui, mor-mound, movila morții.

Te-ai băgat unde nu-ți fierbea oala, Drăgoșele, sau poate ai făcut ce trebuie la timp, dar nu ai mai făcut ce trebuie după timp, ai lăsat garda jos și, în loc să te rogi neîmprăștiat și să veghezi, nu ai văzut atacul venind. Iar când a venit te-a dat peste cap și acum e normal să plătești oalele sparte la tine în suflet, rob netrebnic și nepriceput ce ești.

Mă trezesc în puf, la Hilton, după o noapte ca pe spini. Cine nu a trăit niciodată un atac demonic nu înțelege ce zic, știu, așa cum nu înțelegeam nici eu când mi-a zis prima dată George, frate-meu, despre pătimirile lui noaptea, despre strângeri de gât și sufocări. Dar după aceea am înțeles.

Niciun drac nu-i tot un drac.

Îmi aduc aminte primul atac. Eram la Bârcaciu (5), în Făgăraș. Început de martie, era încă iarnă pe munte, zăpadă. Eram singur la cabană, doar eu cu Nea Petre și pustiul de cioturi din jur făcut de drujba unui iubitor de munte și natură. Tare m-a supărat când, după ani lungi în care mi-a ars inima după locul ăsta de rai, am ajuns în sfârșit după apus și am simțit duhoarea de spirit rău, de lăcomie și distrugere, care a luat locul în stăpânire, l-a schimbat după chipul și asemănarea lui, a nimicit naturalul și natura, copacii și pădurea, cum Saruman cel alb convertit la negru a ucis enții și lumina ca să-și pritocească armata de urukhai (6). Exagerez, dar doar nițel.

Noaptea, pe prici, înainte să adorm, m-am rugat de noapte bună și, nu știu ce-mi veni, m-am rugat și împotriva duhurilor rele. Multă minte am avut. La un moment dat am intrat într-o stare de transă pe care nu o pot descrie prea bine, real-ireală, de trezie în vis, de vis adevărat, de coșmar aievea. Cauche-mare și night-mare înseamnă același lucru, arătarea unui mare în somn noaptea, mare ăsta fiind un duh rău în saxonă, duh de moare-te, unii zic că un incubus (7).

Eram paralizat, dar treaz, sleep paralysis cum îi zic cercetătorii britanici care pe toate le știu și la toate dau nume științifice ca să simuleze că le înțeleg. Știința face asta într-un mare fel: dă nume și descrie manifestări, astfel căpătând și dând iluzia că și pricepe ce, și mai ales de ce se întâmplă. În starea asta, copleșit de frică, de o frică imposibil de descris, paralizantă, se deschide brusc ușa de la cabană. Ceva mare și puternic o dă de perete și aud cum zice cine mă tulbură? Era ceva, nu l-am văzut, dar l-am simțit și cred că aș fi făcut pe mine dacă n-aș fi fost atât de paralizat încât nu puteam face nimic altceva decât cruci în gură și zis Tatăl Nostru.

Nu mai știu când a plecat duhul rău al muntelui, dar noaptea aia a fost memorabilă și m-a învățat multe lucruri. Iar de atunci, în mai multele dăți când m-au încercat duhurile, eram deja veteran și nu răcan prost, și am avut hack de cojocul lor, i-am mai hăcuit și eu. Îmi mai trimit din când în când pe câte unul mare care mă dă peste cap pe nesimțite o vreme și trag ponoase o vreme și mai lungă, dar până la urmă, cum nu mă omoară, mă face mai puternic. Și avansez.

Every new level you meet a new devil, zice Graham Cooke, și continuă: by the time we’re done with him, you will be his size now and you’ll use him as a footstool to get to the next level. (8)

La next level povestea se repetă, pentru că scopul real nu e învingerea demonilor ci parteneriatul, umblarea împreună cu Duhul Sfânt care duce la creșterea Fiului Omului în om. În identitatea Lui stă Victoria pentru că Lui i s-a dat acel Nume, Nomos, νόμος, înțeles, Lege în fața căreia orice genunchi din cer, de pe pământ și de sub pământ se pleacă. You got to love the learning, încheie Graham.

Iovani, gagici și bhrați.

Acum mă simt mult mai bine și, cu pofta de viață în reviriment, mă reped spre micul dejun să storc cât pot din locul ăsta bun care cine știe când și dacă se va repeta. Mănânc în tihnă, mă desfăt grăbindu-mă încet, că acuși se face ora zece și vine Abdullah să mă ia cu rucsăcei cu tot, care nu-s încă făcuți da’s ca și făcuți cu tot cu ciorapii proaspăt spălați și cu sticla de kavaklidere (9) alb răcită, numai bună de băut de autobuz din Șanliurfa spre Mardin.

Termin de mâncat, urc, împachetez, cobor, plătesc – puțin față de cât de bine mi-a fost – rămas bun, Hilton Garden Inn, să fii binecuvântat. Zorba Kurdul mă așteaptă în lobby. Mă bucur să-l revăd. Ruj bash, ne zicem. Te shiv hor, ai mâncat? Da, am mâncat bine, băut bine, dimineața sculat mort, vorba tatei, și mă înveselesc de drum însuflețit de spiritul Moisanului.

Măi, avea Ionu Moisanului, bunică-meu cu ochi albaștri din Giuleștii de pe Mara, o vorbă ce suna ca un blestem și de care tata ne tot amintea. Când nu mâncau pruncii, princii ca prinții, că tocana nu-i bună sau că-i bătuse înainte și erau supărați sau cine știe din ce alt motiv, Moisanu le zicea hâtru și aspru: hăi, prunci, să mâncați când oi mânca eu. Își înfigea lingura-n blid și se punea pe înfulecat.

Ne îmbarcăm, deși etimologic ar s-ar cuveni să ne înmașinim, și mă așez pe locul lui Bulă. Ne așternem la drum. Cum tot venise vorba de mâncare, Abdullah îmi povestește despre cina lui de-aseară. Raki, iaurt, ce bun e iaurtul, zice el pătruns de amintirea gustului, pepene, ceva carne, castraveți. Îi cântă mulțumirea-n glas ca lui Zorba Grecul când vorbea despre femei.

Raki și shalgam (10), zice el, tare-mi plac. E musulman, dar nu fundamentalist. Omer, taximetristul cel nedat la vin din Ucisar, ar fi isterizat de apucăturile astea de infidel. Dar Zorba Kurdul e stăpân pe el și pe viața lui, e o apă adâncă, nu știe cine e ca neam, dar știe cine e ca om, știe ce îi place, ce nu, și care-i sunt bucuriile. Uneori bea și vin, deși raki îi place cel mai mult.

Mă amuz copios gândindu-mă la horinca moroșenească a lui Ionu Moisanului, aia de trei ori trasă și tot de atâtea ori mai regească decât raki, așa dă răgească încăt, pentru cine ajunge să o în-drăgească devine drăcească. Mama urăște horinca, rădăcina tuturor relelor, ca prunc crescut greu, cu 8 frați, cărora de mici li se punea o cârpă înmuiată în horincă în gură pe post de atenție și iubire, de-au căutat iubirea aia de horincă toată viața mai apoi. Eu nu pot s-o beau decât când merg în Maramureș, dar atunci o sorb cu nesaț, ca sufletul întors acasă din pribegie.

Abdullah are șase frați, din care patru sunt plecați în lume. Se văd rar cu toții, la unele sărbători, în câte un an, la o raki masasâ, masă de rachiu, cum le zic ei meselor mari de sărbătoare, de familie, de revenire la rădăcini. Sau raki sufrasâ, suprafața de raki, exact ca mai vestita supra georgiană, festinul întregului cin, al gin-the-i adunate în jurul unei mese acoperite cu o supra de față sau de masă, dată de însuși tamada, tămăduitorul, taumada-urgul, făcător de bine și de viață, patriarhul prin excelență.

Mi se face dor de frații mei georgieni. Și Kurdia în care sunt e tot un fel de Gurcia, cum îi zic turcii fostei Gruzia, azi Georgia. La raki masasâ „you only talk for the good things (11), zice Zorba. Politica e interzisă, orice vlăstar de ceartă e retezat pe vârful buzelor, sunt doar oameni de același cin înveselindu-și inimile arse la o masă cu cei dragi. Beau raki și cântă la saz balama, un fel de chitară, toată lumea, mamă și tată, fii și fiice, law-s și keçik-i, lads și gagici.

Că de-s fiice sau doar fete, tot gagici rămân, iar băiatul în kurdă se numește xort (12), un om mai mic, short, un tânăr, adică ciwan aici, giovan în italiană, giony în machedonească, un Iovan. Rachiul îmblânzește asperitățile și încălzește inima omului până într-acolo încât îi kurzii îi acceptă și se fac frați chiar și cu turcii intrați în familie prin alianță.

Și birader-ul turc devine bhrate cu bra-ul kurd, care e și el frate cu bre-ul ajuns la noi cică de la turci. Irfan îmi zicea bremi, fratele meu. Bre, bra, bro, bru, toți maha-bharați (13) și cu phratele fârtat. Nebănuite sunt căile Babelului când se despleticesc limbile și urechile.

Îi povestesc lui Abdullah miracolul de ieri și-mi povestește și el o minune din viața lui. Avea de luat de la aeroport niște străini, clienți ai agenției, și a plecat cu mașina care nu fusese reînmatriculată corect, iar el nu știa că amenda era de 80 de puncte și 2500 de lire (14). La 100 de puncte pe an rămânea fără pâinea de șofer. Și avea deja 10. Puncte, nu pâini.

Irfan e un șef bun, zice el printre idei, dar mai greșește și el.

La întoarcere, după ce-a plecat de la aeroport, i-a venit ideea să verifice actele. De obicei sunt cel puțin 4 puncte de control până la Adiyaman, uneori mai multe, și nu avea nicio șansă să scape neverificat, îmi zice. Decât dacă ploua. S-a rugat, Dumnezeu l-a auzit, și la primele două filtre militare a plouat. E plin de puncte de control și armată turcă în țara kurzilor. Când a intrat în Siverek, a ieșit soarele. Și mai urmau două controale. Doamne, ajută-mă, te rog, și imediat ce a ieșit din oraș a început iar să plouă.

„You have to believe. You have to come to God with a clean heart”, (15) zice fratele meu kurd și eu mă bucur să-l aud.

Din Mesopotamia la Mircea cel Bătrân.

Trecem prin Bozova, poate sora lui Bozovici de pe la noi. De aici o să dăm de Eufratul care iese din Barajul Ataturk – al cărui lac de acumulare arată pe hartă ca un drac – și care apoi o ia la vale spre Haran și Mesopotamia, el însuși fiind unul dintre potamos (16). Oprim la podul de peste fluviu, mă dau jos în soarele bun care a ieșit nu demult. Vine primăvara, aici e deja venită, se simte în aer și în apa turcoaz, limpede ca cristalul. Ăsta să fie Eufratul, Eu-fratele?

Abdullah îmi spune că pe vremuri era mai tulbure și mai musculos, iar curgerea lină ce o văd acum e efectul barajului. Totuși, prin comparație cu Tigrul cel fioros și turbat, Eufratul a fost mereu cel blânduc. Simt miros de legendă a Mureșului și Oltului, mai bine zis a Oltei celei nărăvașe care se ia la trântă cu munții, în timp ce Mureșul curge lin și ocolit, temperament de frate bun.

Legendele noastre, zice Abdullah, spun că Tigrul și Eufratului sunt soră și frate, zei și fii de zei, de Dumnezeu, de Eu, sub formă de apă, ap în kurdă, fii de apă gemeni ai lui Abba, putere a apei și tată la evrei. Așa grăit-a Zorba kurdul.

Mă simt transportat într-un basm. Unul adevărat, din ce în ce mai adevărat. Iată, dau din nou de legenda veche românească a gemenilor, Apollon, Ap-Ilie-an, zeu, Eli, făcut din apă, și Ileana Cosânzeana, Eli-ana Co-sangeana, cea de un sânge, Co San Diana, sora lui geamănă și iubita lui, sânziana, împreună-sângeana.

Mă ia cu fiori de aer rece de pe muntele de ieri și de azi-noapte. Bira, citit bhira, adică phira-te sau firat înseamnă frate în kurdă, acel bra de care ziceam. Doar pronunția face ocazional diferența. Bir din bira-der, este și vir, adică bărbat, și devine fir, firat. Eu-firat-ul este, ad literam, Eu fratul. Iar Tigrul, numit Dicle sau Digle în kurdă, Ti-gris în greacă, e da-gale­, dă găl, fata lui Dea, a lui Dumnezeu.

The gars, garçon, înseamnă băiat în franceza modernă, dar în franceza veche și în alte limbi așa-zis germanice, gars ăsta care sună ca girls din engleză înseamnă copil mic de orice sex, deseori fată. Așa cum găina e galina și de fapt gărl-ina din care a dispărut r-ul, nu și sensul, că nu degeaba se fac târgurile de fete pe Muntele Găina, iar Galina e un nume vechi rusesc care înseamnă fată, cea albă, gala, galeșa. Îmi aduc aminte de povestea punguței cu doi bani și încep a mustăci vesel cu gândul la mărgica găinii. Am înnebunit, dar mă simt bine.

Abdullah mă ascultă. E numai ochi și urechi, ceva l-a prins. Au și apucații farmecul lor. Îi continui povestea cu Mureșul și Oltul. Oltul cel bătrân, cel Old, căci olt înseamnă bătrân în germana veche. Oldu însemna probabil același lucru și în turcă, dar cu sens firav, luat cu împrumut și aproape pierdut, de „a fost”.

Altfel nu se explică orașul și râul Oltu din munții prăpăstioși dintre Erzurum și Ardahan, oraș și râu bătrâne tare, old, chiar dacă în turcă, old nu înseamnă oficial nimic. Lasă, că înseamnă în română, unde pe fiul lui Mircea cel Bătrân, Elder, Ælder, îl chema pur și simplu Aldea, Alexandru, adică „numele de familie” al lui Mircea era Aldea, Ælder pe bune, așa-l chema din neam, Cel Bătrân.

Și-atunci, dacă Mircea Aldeanul și Olteanul înseamnă Cel Bătrân, asta îl face și pe Olt, Alutus, cel în-altu, Alt, să fie Cel Bătrân, și Oltenia nu degeaba este „eterna Terra Nova”, cum magistral spunea Păunescu (17). Căci doar de aici, din Țara Bătrână, Oltenia, ne vin legendele vechi, cu Novac și Iave al lui, Iafe-t, cel scoborât de pe corabia lui No-e, Nou-e, căruia și în kurdă îi zice Nu, adică Nou, Omul Nou, Noah, Nowach, Novac.

Tii, ce bine mi-ar pica acum un Novac de Stirbey, ideal de 2007, că e un pic trecut de prânz, ce minunat i-ar înveseli inima omului care sunt vinișorul ăsta, vinișor cum numai în Oltenia se face, în Subcarpați, mai jos un pic de Novaci, unde s-a așezat cândva Noah.

Revin cu greu în Kurdia. Mă trage inima spre casă, pare-se, dar reușesc să mă întorc în aici-și-acum, mama lui, și încerc să rămân și în lumina timpului mare, cum îi zicea Pleșu. Ne pornim din nou la drum spre sud, spre Urfa, spre granița cu Siria care e atât de aproape. Ascultăm Sivan Perwer în timp ce intrăm pe o câmpie presărată cu tumuli.

Lei lei lei, lele, răsună în mașină vocea lui Sivan strigând după o femeie, de parcă l-ar striga pe unchiul meu Lolo, lor-d de Berbești, Maramureș. Și-apoi bărbatul îi cântă de dragoste femeii lui, xanima min, așa îi zice, inima mea, anima. Soția e sufletul lui, regina, reina sau reine. Nu întâmplător, pe zeița-soare a hitiților o cheamă Arinna, a-reina, regina. Ce interesant că soarele e feminin și luna e masculină, man, moon, mun-te, kyr, domn (o curiozitate pe care a întâlnit-o și Brad în mitologia etnicilor Pumi din vestul Chinei).

Despre mezii cuceriți de perși se zicea că sunt kurzi, iar între mezi, armeni și parți relația e destul de limpede. Parții erau armeni, urmași ai lui Iafet și ai strănepotului său, Parthenos, din aceeași linie iafetică, albă și nobilă, ca hitiții, asirienii și kurușii din India perioadei Rig Veda, imediat după Mahabharata. Kurzi, kurzi everywhere, pufoșilor, cum ar zice un tip celebru (18).

Șanliurfa, Ur-ul Chaldeei.

Ne apropiem de Șanliurfa, Urfa cea veche rebotezată de turci acum vreo 40 de ani. Abdullah îi spune tot Urfa, de fapt Ruha, că așa e în kurdă. Din depărtare pare altceva decât mă așteptam. E un oraș mare, cu vreo două milioane de oameni, multe blocuri, zonă industrială, puțini turci și mulți arabi, kurzi, ba chiar și rămășițe de armeni care îi zic orașului Urha. În antichitatea târzie îi zicea Edessa și era capitala unei alte Armenii. Plin de armeni peste tot, din vechime.

Sentimentul meu e că și kurzii sunt armeni, Kurzia e Kurtia, Kartia, la fel cu numele georgienilor, karti, a căror țară e Sa-kart-velo. Dar Georgia e Gruzia, adică Grucia și de aici e doar un pas până a Iason, argonauți și Lâna de Aur. The Argonath, zice Aragorn ca-n transă uitându-se la uriașele statui de piatră ale strămoșilor lui numenoreeni, de pază la cataracte, long have I desired to look upon the kings of my old, my kin. (19)

Kin, king, cin, cin’ să le mai înțeleagă. Vedem peste o săptămână în Caucaz, Drăgoșele, torna-torna în Mesopotamia, la Urul Chaldeei, al Gaal-deei, țara și zeul galilor.

Ajungem în centru. Abdullah parchează lângă o colină stâncoasă plină de grote, un șvaițer care pare să înceapă dintr-o groapă aflată la 6-7 metri sub nivelul orașului și care se continuă mult deasupra privirii. Zorba se uită lung. Știa locul, era un deal acoperit cu cocioabe, nu știa de dezgropare, khabar nu avea ce e dedesubt.

Se văd săli mari, coloane și firide, un oraș antic. Nu seamănă cu Cappadocia decât prin aceea că e săpat în piatră, dar aici stânca e tare și e clar că orașul e mai vechi și mai organizat. La șase metri sub actualul nivel înseamnă foarte vechi. O luăm la picior pe lângă gardul metalic care păzește antichitatea, pe sub leandrii înfloriți, în plin soare. E cald, aici e câmpie, e primăvară, prier, vremea rugăciunii de mulțumire pentru ieșirea cu bine din iarnă, prayer (20).

Trecem strada și intrăm în parc. Nu știu la ce să mă aștept. Când m-am hotărât să vin la Șanliurfa, o gândeam doar ca pe o bază de vizitare pentru Gobelki Tepe. Nu aveam nici cea mai mică idee că e una cu Ur-ul Chaldeei, că aici s-a născut Avraam și că e un loc sfânt atât pentru evreii abrahamici cât și pentru musulmanii ibrahimici, dar și pentru armeni cu al lor Aram, una și aceeași persoană. Iar acum iată-mă dus de mână de Abdullah – Ab-the-Allah , cel ieșit din Allah – ca să fiu uimit și trezit la o realitate pentru care nu m-am aranjat cum se cuvine.

Locul e uimitor. Un parc cu o moschee fostă biserică gotică, un complex de clădiri romanice cu influențe persane care înconjoară peștera nașterii lui Ibrahim, și lacul cu pești sacri, palmieri, senin, soare, șiruri de coloane în stil gotic venețian, deși mai degrabă i-aș zice gotic armenesc.

Simt o liniște de parcă aș fi în vacanță, nu în călătorie. Apa clipocește în lacul plin de pești care aduc suspect de mult a crapi chinezești. Simt ceva ca o punere deoparte a timpului ăstuia, ca o intrare în Inception (21), ca o deschidere a cerului prin care curge liniște in mine, aici, acum și în timpul mare. Îmi aduc aminte că prezentul de punctul de întâlnire al eternității cu timpul. What we do in life echoes in eternity (22), zicea Gladiatorul. Așa se simte.

Trec pe lângă noi oameni mai negri decât cei de până acum, turiști, pelerini, localnici. Toate femeile au chișchinău pe cap, cum îi zice Motănelul. Ajung în dreptul peșterii deasupra căreia se înalță un minaret care e o fostă turlă de biserică. Îmi amintește de Siena. Abdullah deapănă legenda.

Legenda.

Avram, Avrum sau Aur-am s-a născut într-o familie adoratoare a zeului Sin, adică Sun, păcat și soare. Pentru unii Sa-re, lucru sfânt, pentru alții Sun, adică sa-n, cel în care e sfințenie, dar pentru cei care credeau în altceva, adorarea soarelui era și e sin. Se întâmpla pe vremea lui Nimrod, uriașul din seminția lui Ham, stăpân pe întreg pământul, cel față de care s-au răsculat atât Hayk al armenilor iafeți, trăgători din Iave, Iahve, cât și Abraham al evreilor semiți, trăgători din Sem, cei semi, nici albi, nici negri (23). Pe-atunci încă se mai vorbea aceeași limbă, Limba Sacră, limba veche, sfântă, cea care are putere creatoare deplină, limba pe care Dumnezeu a vorbit-o și cu Adam, și cu Noe, și cu Avram.

Terah, tatăl lui Avram, făurea idoli. Nu trecuseră decât 300 de ani de la potop, și toți cei coborîți de pe Arcă, mai puțin Noe, erau încă în viață. Toți strămoșii lui Avram încă trăiau și uitaseră de potop, de Dumnezeu, de lumea ștearsă de ape, și se închinau iarăși îngerilor căzuți, duhurilor rele, uriașilor și dracilor, și niciunul dintre cei nu fusese demn de legământ cu Iahava.

Însă Avram avea un spirit ales și pus deoparte, sfânt, iar Dumnezeu îi știa inima și a făcut legământ cu el. Nimrod a căutat să-l ucidă pe Avram încă de la naștere, fiindcă știa că e un sfânt al lui Dumnezeu. De aceea mama lui ajunge să-l nască pe ascuns, într-o peșteră, ca într-o iesle dintr-un grajd. E peștera lângă care stau acum.

Neputând să-l omoare la naștere, Nimrod îl tot vânează și sfârșește prin a- arde pe rug, oarecum zidit într-un Topeth, locul jertfelor umane la evrei, al arderii-de-tot, adică holocaust (24). Doar că Dumnezeu, Abba, preschimbă focul în apă și cărbunii aprinși în pești, și așa apare lacul cu peștii săi sfinți, chiar lângă peșteră.

Apoi Avram o ia de soție pe Sara, al cărei nume înseamnă lumină creată din lumina sfântă, pleacă din Haran – câmpia hăruită de lângă Ur – și merge în Canaan, unde primește profeția și făgăduința de la Dumnezeu că va rodi un fiu, deși avea deja 100 de ani și Sara, care-i era pe jumătate soră, avea tot cam pe-acolo. Și Avram îl are mai întâi pe Ismael, strămoșul arabilor, făcut cu roaba Agar, și abia după aceea îl are pe Isaak prin lucrarea Duhului Sfânt. La punctul acesta, povestea lui Abdullah se desparte de a mea.

Dumnezeu face un legământ cu Avram ca acesta să nu aibă niciun alt dumnezeu decât pe El. Nu tu soție, nu tu neam, nici măcar nu tu copil să nu pună mai presus de Domnul. Avram crede că ăsta este Binele și se dedică, crede și ține legământul. Credința i se socotește drept neprihănire și intră în rândurile celor drepți, în sânul lui Avram, în olam haba-ul evreilor, ulama sau holyman ohaba, adică țara, ohaba celor drepți, a celor sfinți, cum zic evreii, arabi, și chiar și noi.

Însă, înainte să intre, Dumnezeu îi pune la încercare inima, căci din ea ies toate izvoarele vieții, și îi poruncește să aducă jertfă vie pe primul și unicul său fiu legitim, darul Lui. Oare de cine e Avram mai atașat: de dar sau de Dăruitor? Avram trece testul, fiind pregătit să-l sacrifice pe Isaak, Ia-sa-ga, omul sfânt, care la cei 33 de ani ai săi vine cuminte la tăiere, dovadă a puterii supreme pe care un patriarh o deține în familie, semn al obișnuinței jertfelor către Molohi și Baai în epocă, semn al sufletului său sfânt de Isa-ga, de Iisus întrupat, un fel de ciobănaș moldovean care se lasă jertfit.

Viața e iubire.

Epoca aceea e de neînchipuit pentru noi, cei de azi. Demonii umblau din nou pe pământ, erau omniprezenți, făceau lucrări și cereau jertfe. Și oamenii le dădeau. Își aduceau pruncii nou născuți jertfă în ardere de tot lui Malak, înger în ebraică, același cu Moloch (25) și același cu Melkor, Satana despre care vorbește Tolkien în Silmarillion. Moloch, Melkor, adică MLK, fiindcă ebraica nu înregistrează vocalele și criptează cuvântul pe scheletul consoanelor, înțelesul transmițându-se prin vocale în mod inițiatic, de la maestru la învățăcel, prin viu grai.

Islamul păstrează vie amintirea probei de credincioșie a lui Ibrahim și recreează anual jertfa ritualică a berbecelui de un an pe care Dumnezeu l-a trimis, finalmente, să fie sacrificat în locul lui Isaak. Doar că musulmanii jertfesc țapi, nu berbeci, capre și nu oi.

Dumnezeu oprește la Avram jertfele primilor născuți. E un Dumnezeu care iubește și dă viață, că love is lœve is live, și nu procedează ca Baalii și malacii. Mai mult, El însuși trimite berbecul de jertfă în timpul mare, Mielul care ridică păcatele lumii, Shaoshiant-ul mazdeist, Sfântul Sfinților, Mântuitorul pe care-l așteptau zoroastrienii și magii Melkor, Baal-tha-zar și Gaspar, cei trei crai de la Răsărit.

Dumnezeu a plătit cu viața și sângele Fiului Lui răscumpărarea din tirania baalilor și a lumilor căzute, oprind și cerând oprirea oricărei jertfe de sânge de om, ἀνάθεμα, anathema. Acesta a fost de fapt marele Lui dar pentru oameni, pentru neamul nou, binecuvântat, aflat sub protecția Lui, neam născut din credincioșia lui AbRama-an, avrumân, suflet viu născut din lumină, însoțit și întregit de SaRa, lumina sacră, ca să vină pe pământ fiul omului, lumina lumii, Isa-ga, neam de oameni în inimile și mințile cărora El va scrie direct legile Sale.

Când mă întorc lângă lac, Ibrahim și Abdullah, la soare și la clipocit, mă simt derealizat și improbabil ca DeCaprio când ieșea din vis la o dimensiune inferioară în Inception. Mă smulg din adâncimi două femei care se îndreaptă spre noi zicând ceva. Abdullah înțelege ce vor: cerșesc, deși nu asta păreau să facă. Sunt suriene, zice el. Adică siriene? îl întreb eu. Nu, asiriene, cele mai multe sunt creștine, răspunde el, și din ce nu zice deduc că le consideră neam inferior. Le dăm ceva și plecăm.

Pic din nou în nevăzut în timp ce pășim ca pe aer spre ieșirea din parc, de unde se vede în depărtare hotelul-castel Ruha. Ruha citit invers e Ahur. Cititul invers e esențial pentru a vedea ce spunem de fapt, e partea ascunsă, rodul ca sămânță al cuvântului vizibil, e reacțiunea acțiunii, e karma.

Ahura Mazda e Dumnezeu la zoroastrieni, Ahura – cel dătător de viață. Ahura e același cuvânt cu Asura, A Sura, A Soarelui, Asirius, asirian, Osiris, Siria, Sire, Sir, adică Rege și Domn, adică Thir și Tyre, Cyr și Kir. Și înapoi la kurzi. Doar că, între timp, unii cred în Allah și ceilalți în Hristos. Încurcate sunt căile Domnului, nu doar limbile oamenilor.

Gobekli Tepe. Godeanul lor.

Încă nu am cazare în Mardin. Abdullah zice să stau liniștit, că rezolvă Irfan. Doar să-i dau un buget. Îmi zice el și care ar fi cazările alea bune, neapărat în orașul vechi, că de-aia merg în Mardin, pe dealul fortăreață antică, piatră peste piatră peste piatră, ori la Meridin, ori la Izala, ori la Kervansaray, toate hoteluri bune. Sunt scumpe, zice, peste bugetul tău, dar să vedem ce-o reuși Irfan.

Mă las dus. E o senzație minunată să călătorești singur, dar niciodată singur, în mâinile lui Dumnezeu și ale celor trimiși de El, văzuți și nevăzuți, să deschidă căile. Eu doar să umblu și ele se vor deschide.

Ieșim din Urfa spre Mardin, de fapt spre Gobekli Tepe. Abdullah vorbește la telefon. Îl simt cum se tulbură. Trecem pe lângă indicatorul de Gobekli, ratează ieșirea, greșește drumul. Se scuză neconvingător: cum să greșească drumul pe care l-a mai făcut de zeci de ori? Ce-l poate tulbura într-atât?

Bună dimineața, Drăgoșele! Cum ce? Siria e la 55 de kilometri. Raqqah, capitala ISIS e la încă o sută, drept în jos, pe Eufrat. Până acum șase luni, zona asta era închisă, nici vorbă de turism. Au avut loc multe răpiri aici, au dispărut oameni cu totul în Siria, alții au plătit bani grei ca să nu dispară. Alții au apărut la știri îmbrăcați în portocaliu. Abdullah își revine nițel, întoarce, se încadrează spre Gobekli Tepe, colina Gobekli, iar eu mă gândesc la ISIS, organizația teroristă, produs de marketing al groazei.

Isis era soția lui Osiris, cea care a jurat să-l readucă pe acesta pe pământ și să-l răzbune. Isis e Ishtar, e Astarteea, e Artemis, Diana. Marele ei templu era la Efes și tot de acolo a pornit și cultul Maicii Domnului, Theotokos, născătoarea de Dumnezeu. Ce coincidență ciudată.

Drumul spre cel mai vechi sit arheologic din lume – așa cum îl prezintă turcii – e plin de arbuști îmbârligați, fâstâciți, arbori de fistic. Khabar nu aveam că fisticul crește în pomi. Și apoi vin câmpuri de bumbac, de piper, ce exotic sună toate astea!, afară e cald bine, e verde și e plin de tumuli, tepe sau tell sau tall, cum le zic arabii și evreii, tall, teal, deal. E soare și câțiva nori, ieri era iarnă, azi am intrat în vară. Trec pe lângă noi în fugă butuci bătrâni de viță, apoi alte livezi de fistic, apoi grâu verde și înalt.

E o atmosferă de Dobrogea, cu pante line și cu piatră ițindu-se de sub verde, cu păsărele ciripind, mai mult verde, un ciobănesc anatolian în vârf de tall, brazi pe stânga și imediat în față Gobekli Tepe. Ne dăm jos din mașină. Miroase a Godeanu. Îmi place locul, deși nu-mi vine să cred, abia aștept să-l văd.

Microbuzul turistic mă duce sus, pe un deal tall, de pe drum văd livezi de măslini, iarbă mare cu flori galbene ca șofranul și multă piatră, cum o știu din munții noștri. Aici nu e niciun dubiu că sunt rămășițe de cetăți din alte vremuri. La noi n-a zis nimeni asta cu toți dinții. Sub structuri protectoare de tablă sunt resturi de iglu-uri mari de piatră, ca în Godeanu, trude, clochane, cleitane cetice, galice, irandeze, scoțiene, iafetice, ca alea din Godeanu.

Doar că aici sunt mai mari, îngrămădite unele într-altee, dezgropate de la mari adâncimi. Și mai sunt și totemuri, despre care turcii zic că ar fi altare sau stâlpi ritualici. Mie mi se pare că sunt structuri de rezistență ale unor acoperișuri acum prăbușite. Totemurile-totemuri sunt mai sus.

Nu sunt foarte atins de loc. Mă așteptam la ceva, la altceva. Singurul lucru pe care-l înțeleg și care mă bucură e că se vede același tip de construcție, hittit, asirian, cu cele din zonele recunoscut galice ale Europei. Unele pietre de a intrare mi se par mai interesante decât situl însuși. În complexul turistic de lângă rulează un film din care, dacă n-aș fi atent, aș putea pleca cu impresia că turcii, ei înșiși, au fost primii pe Pământ și au construit toată treaba asta acum zece mii de ani.

Cum recunoști un armean.

Plec ușor dezamăgit, dar plin de Urfa și Godeanu. Abdullah mă mai întreabă o dată dacă nu vreau să mă ducă el la Mardin cu mașina pentru o găleată de bani. Nu, ce-i prea mult e excesiv, du-mă la autogară. Sună Irfan. Mi-a găsit hotel în Eski Mardin, adică vechiul Mardin. Înțeleg că eski înseamnă bătrân, deci pe Eschil, grecul, îl chema Bătrânul.

Pe drumul spre autogară îl întreb pe Abdullah de armeni. Cine sunt, cum sunt, ce relații au kurzii cu ei? Armenii, zice el, nu cumpără pământ, doar case, deși sunt bogați. Muncesc mult, muncesc bine. Și așa cum nu cumpără pământ, nici nu-și țin banii în bănci.

Le e frică să nu fie alungați din nou, să trebuiască să plece ca să nu moară, și atunci nici banca, nici pământul nu-i ajută. În perioada genociduui au venit mulți armeni din vest, bogați, zice. Își ascundeau banii în morminte false ori la rădăcina unor copaci „sacri” pentru musulmani, care nu se atingeau de ei. Copaci sacri, mă gândesc, asta sună a șamanism, ceea ce sigur și e la rădăcină.

Ce e ciudat e că nu poți recunoaște un armean după față, continuă Abdullah. Arată la fel ca noi. Sau poate v-ați amestecat, zic în minte. Sau poate că, de fapt, sunteți un singur neam, kurzii sunt armeni care nu s-au creștinat, iar după câteva sute de ani au trecut direct la Islam. Drumul se termină repede și Abdullah mă lasă în fața autogării. Îi mulțumesc cu vorba și cu fapta, ne binecuvântăm unul pe altul și ne luăm rămas bun. aDieu, sau adio, să ne vedem la Dumnezeu, a-Dio, că nu cred că ne mai întâlnim până atunci.

În gara din Sanliurfa e haos. Un haos probabil organizat, doar eu nu-i văd logica ordonatoare. E 15.42. Autobuzul meu, ceva-dogu, care trebuia să plece spre Mardin la 15.30, încă n-a ajuns. Atârn pe peron. În dreapta mea, sudează țigări un tip la 50 de ani cu aceeași problemă. În stânga, un tip cu bască de baseball întoarsă la spate și cu niște căști mari după gât vinde mătănii.

Mai devreme a trecut prin fața mea un bătrân care vindea pantaloni de stofă, de costum, direct pe peron. Un arab în șalvari, cu o față de masă roșu cu alb pe cap, făcea cu mâna cuiva dintr-un autobuz, peste poate de emoționat. Autogara e scenă de dramă.

Strecurându-se prin furnicar apare din nou băiatul cu ceaiul, chaiwalla, cum zic indienii, și mi se pare că și kurzii folosesc termenul, vallahul cu ceaiul. Își laudă marfa. Primește multe refuzuri cu țîțîit ascuțit și ochi dați peste cap, dar unii cumpără și beau. Pe peron, turcii kurzi, turcii armeni și turcii arabi fumează toți, armonios, ca niște turci.

Vine autobuzul și mă urc. Călătoria e reconfortantă. Îmi adun gândurile, meditez, scriu. Sunt de zece zile în Turcia și de șapte zile singur. A trecut doar o săptămână, dar am simțit-o ca pe-o lună de grea. Cum ieșim din Urfa, cum începe să plouă. În stânga, un tumul cu o așezare la poale. Înainte, în vechimea recentă, oamenii săpau în tumuli după comori, îmi zisese Abdullah. Serios? Înseamnă că nu doar eu am luat-o razna.

Scot sticla de apă plină cu vin și beau pe ascuns, ca un drojdier. În dreapta, nu departe, cred că se vede Siria. Mergem paralel cu granița 160 de kilometri pe un drum expres. Șoseaua curge pe sub o coastă împunsă de stânci. Se văd din nou locuințe săpate în piatra tare. E plin de pietre pe câmp, pietre mari, bolovani și ziduri de bolovani, terase consolidate cu bolovani, grămezi de bolovani.

Sunt un pic obosit dar mi-e bine, am avut o zi minunată. Cotim spre nord. Ne apropiem. Trecem de aeroportul din Mardin, foarte nou și frumos. După el, un mall. Munții care se văd în față mă fac să mă simt mai în siguranță. De fapt, multele acela e Mardinul. Pe vremuri, se chema Marada, adică Da/Tha Mara, Măreața. Acum înțeleg de ce. Văzut dinspre Siria, cum vii, ți se înalță în fața ochilor acest munte-oraș. Numele și mai vechi era însă Izala, iza-la, cel cu apă la poale. Intrăm în oraș. E mare. Am sentimentul că în Turcia nici nu există orașe mici.

Autobuzul mă lasă pe stradă, nu la autogară, deci nu pot să îmi iau bilet de Van sau măcar de Diyarbakir pentru mâine. Oi vedea eu. Până mâine e seara de azi la Izala Hotel, unde mă duce o dolmușă foarte modernă, pe niște străzi ca în Italia sau Spania. Hotelul e de vis, de Șeherezada, îmi amintește de Iran. Primesc apartamentul Darius, alter ego-ul meu persan, sunt tratat regește. Mulțumesc, Irfan, și mulțumesc, Vlad, că datorită ție și discuției din București am ajuns în locul acesta care mă chema de atâta vreme și eu nu-l auzeam.

NOTE:

1. To cringe (eng.) – a se piti, a se chirci sau a crăpa.

2. Scourge (eng.) – bici, harapnic, nenorocire.

3. Cu cât țintești mai jos, cu atât ajungi mai sus.

4. Întotdeauna fă contrariul a ce simți.

5. Cabana Bârcaciu din Munții Făgăraș, altitudine 1550 m.

6. Uruk-hai – soldații demoni din armata lui Sauron și Saruman în Stăpânul Inelelor.

7. Incubus – demon masculin care descinde asupra femeilor adormite și le violează.

8. La fiecare nivel întâlnești un alt diavol. Când ai isprăvit cu el, o să fii pe măsura lui și poți să i te urci în cârcă pentru a accede la nivelul următor. Graham Cooke este un predicator și scriitor american.

9. Kavaklidere – cea mai veche și mai faimoasă cramă din Turcia.

10. Shalgam – salată pe bază de napi turcești.

11. Vorbești doar despre lucrurile bune.

12. În cazul de față, x-ul se pronunță ca un ș.

13. Referință la epopeea sanscrită Mahabharata.

14. Circa 400 de euro.

15. Trebuie să crezi. Trebuie să vii la Dumnezeu cu inima curată.

16. Meso-potamia înseamnă pământul dintre râuri, din gr. Mesos = între, la mijoc și potamos = râu.

17. Dragoș se referă la imnul echipei de fotbal Universitatea Craiova, pe versurile poetului Adrian Păunesc. Muzica este compusă de Valeriu Penișoară.

18. Este vorba despre sociologul Mirel Paladă.

19. Argonauții […] multă vreme am năzuit să-i privesc pe acești regi ai vechimii mele, ai neamului meu. Din trilogia Stăpânul Inelelor de J. R. R. Tolkien.

20. Eng. – rugăciune

21. Inception – film SF din 2010, în regia lui Christopher Nolan, în care Leonardo DiCaprio joacă rolul unui hoț de informații care se infiltrează în subconștientul subiecților.

22. Ceea ce facem în viață rezonează în eterninate. Din filmul The Gladiator, 2000, regizat de Ridley Scott.

23. Sem, Hem și Iafet – cei trei fii ai lui Noe din care, spune Vechiul Testament, se trag semiții, hemiții (negrii) și iafetiții (caucazienii).

24. Holocaust – vine din gr. Holos = întreg și kaustos – ars, ardere, și înseamnă ardere de tot, un tip de sacrificiu prin foc practicat în antichitate.

25. Moloch – zeu canaanit asociat cu jertfirea copiilor prin foc sau sabie.

26. Anatema – vine din gr. anathema = ofrandă. În Vechiul Testament, termenul desemnează atât obiectele consacrate serviciului religios cât și pe cele folosite în distrugerea dușmanilor la porunca divină. Sfântul Pavel i-a dat sensul actual, de excomunicare.

Text și imagini: Dragoș Bîrlea. Editare și note: Brad Florescu.

Materialul integral și ne-editat poate fi citit pe blogul lui Dragoș. Celelalte episoade sunt aici.