Captain Brad (5). Keep calm and panic! Sau cum să nu mori cu dreptatea de gât.

“Captain Brad” este jurnalul unui curs intensiv “Zero to Hero” de navigație cu vele, curs pe care l-am urmat la o școală acreditată IYT din Phuket. Proiectul este susținut de Autoritatea pentru Turism a Thailandei, Biroul pentru Balcani.

Pentru traduceri și definiții ale termenilor marinărești poți consulta acest “abecedar”. Articolul include și câteva explicații teoretice despre anumite manevre sau concepte. Dacă nu te interesează partea asta sări peste paragrafele roz (galben pe mobil). Le-am marcat special în acest scop. Primele patru episoade sunt aici.

“Noi n-am avut condițiile voastre.” – Magellan.

Dacă bărbații aceia cu peruci albe și pălării caraghioase în formă de colțunași care-au explorat toate mările planetei pe vremea când majoritatea credea că Pământul este plat, dacă bărbații aceia, zic, ar învia și ar urca măcar pentru câteva minute la bordul unui velier modern, ar exclama, fără îndoială, în engleză, olandeză, portugheză, spaniolă și franceză:

– Păi, mersi, cu GPS și Navionics poate orice prost.
sau
– Noi n-am avut condițiile voastre.

Astăzi vom naviga ca Magellan, folosind doar harta fizică, busola, plotter-ul, compasul și creionul cu vârf moale și bont special amenajat astfel ca să nu lase urme prea adânci în hârtia portulanului. Mai vin și alți studenți după noi.

Fiecare căpitan de vas trebuie să stăpânească navigația “analogică”, nu doar pentru a-și onora iluștrii înaintași în ale marinăriei, ci și pentru că dependența de tehnologii moderne e riscantă în mediul marin atât de ostil circuitelor electronice. Oliver a pățit-o.

–  Plecaserăm din Australia încoace de nici o lună. Eram undeva în largul Mării Timorului când ne-a lovit fulgerul. Am orbit toți instantaneu pentru un minut sau două. Și când am început să vedem…am văzut nenorocirea. Tot ce avea o componentă electrică la bord se prăjise: GPS, tablete, sonar, vitezometru, tot, inclusiv motorul. Deschiseserăm ochii, dar navigam orbește. De aceea e bine să înveți lucrurile the good old ways. 

Adevărul e că nu m-a mai entuziasmat ceva atât de tare de când am descoperit jocurile de strategie. Mânuiam plotter-ul și compasul cu bucuria cu care un ucenic vrăjitor scutură din bagheta magică ca să descopere, mirobolat, că are puterea de a transforma un șoarece în vizitiu și un dovleac într-o trăsură cu totul și cu totul.

În timp ce măsuram unghiuri și trăgeam linii fine peste oceanul de hârtie îmi treceau prin fața ochilor scene din filme dragi, cu mari comandanți de corăbii, amirali sau pirați, care făceau același lucru cu secole în urmă, cocoșați sub lumina palidă a lumânărilor. Singura diferență fiind că eu studiam navigația într-o clasă cu aer condiționat și neoane.

The good old ways.

Așa e: Da Gama, Vespucci, Cook, Tasman, Mascarenhas și alții ca ei n-au avut condițiile noastre. Dar nici noi pe-ale lor. În acele vremuri mare parte din suprafața Terrei era o necunoscută și orice căpitan de vas cât de cât priceput avea șansa de a descoperi un teritoriu nou și de a-i pune un nume; de sfânt dacă pe catarg flutura un pavilion iberic, de rege, nobil ori de pământ natal dacă nava era sub patronaj nord-european. Navigatorul zilelor noastre nu are decât să ia notă, cu compasul în mână, de această toponimie irelevantă și caducă.

Adevăratul test al marinarului.

–  Cea mai dificilă probă pentru un marinar nu e ce credeți voi, domnilor, se proțăpește Alex pe picioare, furtuni, îndemânare la vele sau la timonă, înțelegerea vântului. Nu, studenți. Cea mai grea probă, care triază fără milă, e ce-o să faceți azi. Să stați în cabină pe o mare agitată ca cea de azi, pe o barcă bandată, în căldura aceea sufocantă, în miros de motor diesel, să nu vedeți nimic afară și, în tot acest timp, să lucrați atent și precis cu nasul în hartă. Dacă nu ieșiți de acolo după un minut vărsându-vă sufletele sunteți buni de marinari.

Navigația pe stil vechi e o loterie. Orice mică greșeală de calcul sau de estimare a poziției te poate duce, la scara unui pasaj mai lung, într-o zonă periculoasă. De aceea măsurătorile și calculele trebuie reluate cel puțin la fiecare două ceasuri și totul trecut atât pe hartă cât și în jurnalul de bord. Și n-ar fi o treabă fără putință de făcut, cel puțin nu în stabilitatea răcoroasă a sălii de curs, dar pe mare lucrurile stau cu totul altfel. De fapt pe mare lucrurile nu stau deloc. Se mișcă încontinuu.

Măsuța de navigație. 60 de grade la umbră.

IYT (International Yacht Training), organizația la care e acreditată școala mea, are ADN anglo-saxon. Din acest motiv, la cursuri se pune mare accent pe tehnicile de navigație potrivite mărilor din nord, unde mareele sunt ample, cețurile frecvente și traficul sufocant. Pentru exercițiile teoretice avem două hărți ale zonei Phuket și una a pasului Dover-Calais, unde e într-adevăr o nebunie.

Astăzi vom simula navigația pe orbește. Unul dintre noi va sta în cabină, cu hublourile acoperite, ca să nu poată vedea afară și, pe baza punctului de plecare, a vitezei și direcției de mers, va calcula o rută cât mai precisă de-a lungul unui șir unduitor de balize care ghidează intrarea în canal.

O greșeală cât de mică ne poate duce fie în ape mici și primejdioase fie în calea vreunui uriaș cargobot. În realitate e o zi senină, cu vizibilitate perfectă, iar cele două vase comerciale din preajma canalului picotesc la ancoră și nu dau vreun semn că se vor mișca de-acolo prea curând. Dar, de dragul exercițiului, ne imaginăm că vom naviga în condiții englezești. Și brusc se lasă peste creierii noștri o ceață de-o înțepi cu compasul.

Strâmtoarea Dover. Sursa imaginii: adventurerowing.co.uk.

Vântul e numai potrivit pentru misiune. 12-15 noduri dinspre est, o să mergem cu el în travers mare parte din tură. Derulăm un safety check de 20 de minute, cu cartea în mână. Verificăm tot, de la nivelul uleiului din motor și al lichidului din baterie la pompe, toaletă, chepenguri, radio, echipamentele de siguranță și salvare.

Guralivul Ross, pe cât de plin de el era în timpul cursurilor teoretice, pe atât de împiedicat e azi, la bord. Face numai prostii, dar în loc să fie atent la paiul din ochii lui, stă cu bârna pe mine și pe Mark: “Vezi că nu ești pe curs; mai strânge școta aia nițel”.

Ca să-i închidă gura, Alex îl trimite în cabină să calculeze prima parte a rutei. Avem câteva minute de liniște, ca pe vremuri. Îi fac cu ochiul lui Mark, care se înfige strâns în vânt până când Piccolo bandează la vreo 30 de grade. Arunc un ochi în cabină: Ross se ține de ce apucă și caută năuc pe sub masă ustensilele care au zburat în timpul manevrei.  Alex dă din cap dezaprobator la răutăcismul nostru, dar nu ne zice nimic. Ne va veni și nouă rândul.

– Ce viteză avem? strigă navigatorul.
– Cinci noduri, heading 012.
– În două minute virează babord 25 de grade și ține-o așa până la baliza 3.
– Cât?
– Șapte minute.

Mergem bine, colegul face socotelile minuțios ca un inginer ce este, și ne duce din baliză în baliză cu o precizie de câteva zeci de metri, deși nu vede absolut nimic din ce se întâmplă afară. Oricât ar fi de enervant, trebuie să recunosc că le are cu meseria, cel puțin pe partea care privește matematicile. Aș ieși liniștit cu el pe mare, nu înainte de a-i lipi gura cu scoci.

Ross rezistă nu un minut, ci un sfert de oră întreg, până-l cheamă Alex pe punte. E leoarcă de sudoare și cam verde la față. Înghite pe nerăsuflate o sticlă de apă rece. Se așează pe banchetă și, pentru prima oară de când îl cunosc, rămâne tăcut.

–  Brad, treci la treabă.

Ține plotterul cum trebuie!

E greu, într-adevăr, în burta balenei. Aerul fierbe. Chepengurile sunt închise, conform procedurii, fiindcă dacă lași unul deschis e posibil ca un coleg de-al tău ocupat cu velele să nu observe și să cadă prin el. Micuțul ventilator din cabină nu face decât să recircule dogoarea. Măsuța e joasă, prin hublourile pe jumătate acoperite cu husa velei mari se văd doar cerul, pe o parte, și stropii de apă împrăștiați de viteză, pe cealaltă. Motorul e în coasta mea, încă fierbinte și duhnind a motorină arsă și ulei.

Mă țin cu greu de marginea măsuței, în timp ce cu mâna liberă încerc să așez ustensilele în ordine. Caut pe hartă ultimul reper depășit, îl marchez cu un X și mă apuc să calculez ruta de urmat în vreme ce o broboană groasă de sudoare îmi pică de pe frunte drept în mijlocul hărții. O picătură într-un ocean. Mi-e cald de mor, mă doare un picior de la poziția incomodă impusă de înclinarea bărcii, mi-e sete și mă ustură ochii de la mirosul motorului. Dar nu mi-e rău. Nu mi-e rău deloc. Pot să stau cu nasul în hartă în tot haloimăsul ăsta și nu-mi vine să vărs. Ies pe punte năclăit, dar plin de încredere. Am trecut testul cel mai greu.

– Ți-a fost rău, Brad?
– Deloc.
– Lasă, că mi-a fost mie! Ai făcut praf toate calculele. Într-o situație reală, dacă ne luam după tine, ne-am fi lovit de stânci.
– Imposibil. Sunt absolut convins că am calculat bine. Uite.
– Ia. Mda, cred că nu e doar vina ta. Văd că baliza 5 nu e unde-o arată harta. Cred că au mutat-o între timp. Ai pornit dintr-un punct greșit și mai departe s-a zăpăcit tot. Dar, ca idee, fii mai atent. Ai obiceiul foarte prost de a ține plotter-ul invers. Te-am văzut și în clasă. Preia timona.

Din ziua aceea mă uit de 10 ori la săgețica din capătul instrumentului ca să fiu sigur că nordul e nord și sudul e sud. Vorba aceea că omul din greșeli învață nu e nicăieri mai adevărată decât pe mare. Ideal e, totuși, să faci cât mai multe din greșelile respective în timpul școlii.

Keep calm and panic! Sau cum să nu mori cu dreptatea de gât.

Parcă trimis de Dumnezeul studenților să ne facă simularea mai reală, un vapor uriaș umple canalul în fața noastră, pe curs de coliziune. În principiu, un velier la pânze are prioritate în fața unei ambarcațiuni motorizate. Dar în practică e absurd – și imposibil – să ceri unei nave de zeci de mii de tone să se oprească pentru că trece o coajă de nucă.

Pe mare, chiar dacă există reguli, nu se aplică principiul priorității în sens automobilistic. Căpitanul și întregul echipaj au datoria de a evita coliziunile cu orice preț. Nu contează cine are dreptate. Te scufunzi cu dreptatea de gât. Și atârnă greu al naibii.

Keep calm and panic! Nici Alex nu știe ce să zică, îl văd un pic speriat. De unde a apărut urieșenia fix în calea noastră?

Nu mai aștept indicații. Virez abrupt spre tribord, ca să-mi fac clare intențiile și ies în apa mai mică din afara canalului. E încă flux, avem trei metri de apă sub noi. Timonierul cargobotului înțelege ce fac și virează și el un pic, cât îi permit constrângerile de navigație. Trecem unul pe lângă celălalt la mai puțin de 50 de metri. Ce noroc că suntem în Thailanda, nu în Strâmtoarea Dover.

Testul de Flotilla Skipper cu care închei prima săptămână.

Ne întoarcem în Ao Yon pe la 1 după amiaza și repetăm manevra “om la apă”, fiindcă Ross, deși le știa deja pe toate, nu apucase s-o învețe și pe asta. Decât din cărți. Se chinuie un pic, dar reușește, având tot concursul nostru. Știm că dacă-i iese din prima iar va prinde curaj și ne va bălăcări non-stop, dar n-o să ne punem orgoliile deasupra siguranței omului la apă.

După masă facem încă un modul de teorie, urmat de examentul pentru Flotilla Skipper/Watch Keeper. Această certificare – în caz că mai are nevoie de explicație – ne permite să comandăm un velier în cadrul unei flotile și să stăm de cart, lucru pe care un Competent Crew nu are voie să le facă.

Mă grăbesc din nou să termin testul ca să nu-l mai aud pe Ross bâzâind și trântind lucruri. Reușesc să fac o singură greșeală. Iau 98 de puncte din 100. Încă un pic și mă văd căpitan. Ce-a fost mai greu a trecut. Sau ce-a fost mai ușor.

(Va urma. Din episodul următor aflăm dacă am luat sau nu licența.)