Captain Brad (ep. 6). Două examene finale și o notă prea mică.

“Captain Brad” este jurnalul unui curs intensiv “Zero to Hero” de navigație cu vele, curs pe care l-am urmat la o școală acreditată IYT din Phuket. Proiectul este susținut de Autoritatea pentru Turism a Thailandei, Biroul pentru Balcani.

Pentru traduceri și definiții ale termenilor marinărești poți consulta acest “abecedar”. Primele cinci episoade sunt aici.

Asemănări între un CEO și un căpitan de vas.

Ultimele zile de curs. Începem să ne căpitănim. Aprofundăm teoria. Studiem meteo ceva mai serios, învățăm să calculăm deriva provocată de vânt și de curenți, facem calcule un pic mai complicate, dar toate astea sunt simple accesorii ale uniformei de bareboat skipper, o uniformă pe care, pare-se, unii dintre noi o poartă pe dedesubtul pielii dintotdeauna. Alții nu. Alex începe lecția de azi cu un discurs solemn, cât se poate de solemn având în vedere pantalonii scurți și șlapii cu care se prezintă la tribună.

– Domnilor, pentru a deveni un adevărat căpitan de velier trebuie să ai anumite calități înnăscute sau dobândite în timp îndelungat. Noi vă putem învăța doar meșteșugul marinăriei, nu și aceste calități. Dacă le aveți, bine. Dacă nu, încercați să lucrați la ele.

Calitățile unui bun căpitan.

– Spiritul organizatoric, capacitatea de planificare,
– Încrederea pe care o transmite tuturor celor aflați la bord.
– Competența marinărească.
– Leadership-ul proiectat prin puterea exemplului.
– Delegarea inteligentă a sarcinilor.
– Comunicarea clară cu echipajul.
– Grija pentru binele celor de la bord.
– Preocuparea pentru siguranță în cel mai înalt grad.
– Capacitatea de a evalua corect o situație și de a lua, rapid și ferm, deciziile care se impun.

O listă parcă ruptă din capitolul “abilities” al CV-ului unui CEO de multinațională. Și nu e o comparație forțată. Căpitanul unui vas este responsabil pentru absolut tot ce se întâmplă atât la bord cât și în relația cu mediul (cu natura sau cu partenerii de trafic). Această responsabilitate nu-l părăsește nicio clipă. Nu poate pleca de la birou când se lasă seara. De dormit doarme iepurește. Orice zgomot nelalocul lui îl stârnește, orice lumină care apare la orizont îl alertează, orice nod aiurea în parâme se cere descâlcit imediat.

Mai mult, un bun căpitan de velier nu trebuie să transmită stresul celorlalți. Să și-l țină pentru el, iar când dă ochi în ochi cu echipajul sau cu pasagerii, să le zâmbească și să le arunce o glumă. Totul e în regulă, I am in command, bucurați-vă de plimbare.

Yes, Captain Brad!

– Primul căpitan de azi va fi Brad, anunță Alex imediat ce urcăm pe Piccolo pentru cursul practic.
– De ce eu, profu’? miorlăi.
– Fiindcă plecarea pe mare e cea mai solicitantă parte a unui traseu. Și vreau să văd cum te descurci, gură spartă.

Mi se împăienjenește mintea. Cei 11 metri ai bărcii, pe care mi se părea că-i cunosc ca pe buzunarul meu, se extind brusc până la orizont și se pierd în ceață. Velatura, parâmele, motorul, timona plus 6 bărbați în toată firea se uită la mine întrebător, frecându-și palmele: tu ești căpitanul, zi cum facem.

Beau o sticlă de apă să-mi răcoresc procesorul și lucrurile încep să se limpezească. Pasul 1: checklist-ul tehnic. Ross e cel mai inginer dintre noi, îl trimit să verifice motorul. Mark – la electrice. Kiat – noul coleg care ni s-a alăturat pentru acest modul final – fuge să pregătească velele.

Totul e OK. Știam asta de ieri și de alaltăieri și de răsalaltăieri, dar nicio plecare nu seamănă cu alta și lucrurile trebuie verificate și răsverificate de câte ori e posibil. Marea e fluidă, schimbătoare, și tot ce are de-a face cu dânsa devine după o vreme la fel: lemnul, cablurile, oamenii se lichefiază și încep să curgă în forme și direcții pe care nu ți le dorești.

Continuăm cu brieful de siguranță. Le explic colegilor – și profesorilor – procedurile în caz de gren (furtună scurtă) sau de om la apă. Deleg sarcini. Dau fiecăruia o vestă de salvare și insist să o probeze, să o ajusteze și să o stocheze într-un loc anume, astfel încât să fie la îndemână fără a putea fi confundată cu vesta unui coleg.

Îi trimit pe Mark și Kiat la prora:

Pregătiți-vă să ne dezlegați de geamandură, zic eu.

Dezlegați-ne de geamandură, aud ei.

Văleu, suntem liberi și curentul ne împinge către o barcă ancorată ceva mai încolo. Noroc că am pornit deja motorul. Împing maneta de gaz, învârt timona energic și degajez înainte să ne ciocnim de ceva.

– Impecabil, Brad, zice Alex, impecabil cu excepția încurcăturii de la dezlegare. Nu ai fost suficient de clar și asta ne putea crea probleme. În rest n-am nimic să-ți reproșez.

Bineînțeles că orgoliul – o altă calitate des întâlnită la căpitani – nu m-a lăsat să mă bucur de laudă, ci m-a îngropat în amarul acelei singure erori pe care o făcusem. Uneori nici eu nu știu cum de mă suport.

Împreună cu Kiat pe puntea lui Piccolo.

Odată ieșiți din golf, o pală de vânt proaspăt îmi mătură supărarea. Condițiile de navigație sunt perfecte, ca aproape în fiecare dimineață la Ao Yon. Un căpitan adevărat nu stă botos pe o astfel de vreme, ci se bucură de ea. Băieții sunt la posturi, pregătiți pentru sarcini, am încredere ei ei că știu ce să facă, de ce nu ne-am distra un pic?

Studiez din nou orarul mareei și prognoza de vânt, apoi trasez câteva linii pe hartă ca să avem cât de cât un traseu tentativ pentru ziua de azi.

– Mark și Kiat, ridicați vela mare. Ross, ajută-i din cockpit.
– Yes, Captain Brad!

Vai, ce-mi place cum sună. Aduc prora în vânt conform procedurii. Colegii trag de fungă până pârâie. Toate pânzele-s sus. Pregătiți-vă pentru viraj est cu vânt travers din babord.

– Ready.

Cârmesc. Vâj, încă o pală de vânt ne umflă velele și prindem viteză. Opresc motorul. Se face liniște, liniștea aceea musculoasă pe care-o emană un velier când e bine așezat la drum. Mă simt bine, am încredere în ce fac și sper că transmit încrederea asta și echipajului.

– Mark, mai slăbește un pic kicker-ul.

E o operațiune de micro-trimming care ajustează subtil tensiunea în partea de jos a velei mari. Faci așa ceva doar dacă ești la curse și trebuie să profiți de fiecare centimetru pătrat de pânză.

– I’m impressed, îl aud pe Alex de peste umăr.
– Am avut cel mai bun prof.

O imensă colecție de accidente care abia așteaptă să se întâmple.

Profit din plin de rolul care mi s-a încredințat. Execut împreună cu băieții toate manevrele pe care le-am învățat până acum, pe fiecare de câte ori trebuie ca să dispară orice fisură din unitatea de monolit a grupului. Și, deși suntem toți teoretic la același nivel, lipsa de practică a lui Kiat se simte la început. N-a mai urcat pe o barcă de aproape un an. Și aici aș vrea să fac o paranteză.

Navigația cu vele înseamnă în primul rând practică pe barcă. Indiferent câte permise de skipper ai în buzunar și câte calcule astronomice știi să faci, dacă n-ai mai pus piciorul pe punte din tinerețe nu pleca pe mare de unul singur. Ia-ți un om sau doi care au condus un dinghy și au legat un nod marinăresc în ultima lună.

Un velier este o imensă colecție de accidente care abia așteaptă să se întâmple. Cărțile te învață tot ce trebuie să știi, dar nu ai cum, oricât ai fi de sclipitor intelectual, să nu uiți un detaliu exact în momentul în care-ar fi trebuit să-l ai în minte. Detaliile acestea se fixează doar făcând aceeași operațiune de zeci sau sute de ori, până când îți coboară din creier în măduva spinării și mâinile ajung să le execute singure, fără ajutorul minții.

Până acum o săptămână asta era poza de profil a lui Kiat pe Facebook. Și eu i-o stricam.

Sunt și lucruri pe care, probabil, n-o să le poți reține niciodată, în special combinațiile de lumini ale diverselor tipuri de ambarcațiune aflate în diverse situații. O să le ții minte pe cele mai frecvent întâlnite, însă nu te îngrijora dacă nu mai știi cum arată, pe timp de noapte și ceață, schema luminoasă a unui dragor de mine. În afară de cazul unui război nocturn în Canalul Mânecii n-o să dai peste așa ceva niciodată.

Kiat se zbate să facă lucrurile cum trebuie, întreabă în stânga și în dreapta și nu e deloc jenat să recunoască ce nu mai știe. Îi predau comanda și trec în locul lui la manevrele velei mari. E un puștan foarte la locul lui, respectuos și umil, chiar dacă – aveam să aflu pe după-amiază – are 41 de ani și este unul dintre cei mai bogați tineri oameni de afaceri din Thailanda. Kiat preia cârma, clipește exagerat de câteva ori ca un emoji  pentru a ne avertiza pe toți că e confuz, și începe să dea ordine cu glas tremurător și feciorelnic.

– Mister Mark, te rog frumos, poți să mai tragi un pic de școtă? Mulțumesc mult.
– Ross, sir, please, verifică tu pe Navionics cum stăm cu fluxul. Thank you, sir.
– Captain Brad, ești amabil să-mi dai și mie o sticlă cu apă? Rămân dator.

Andy, ireverent ca orice texan, nu înțelege de ce atâtea înflorituri, te-rog-uri și mulțumiri.

– Kiat, tu ești căpitanul,măi! Nu trebuie să te rogi de echipaj. Dai ordinul scurt și ferm.
– Așa o fi, Andy, dar nu sunt orice fel de căpitan. Sunt căpitan thailandez. Manierele înainte de orice.

Și uite cum juniorul Kiat reușește să topească, prin doar câteva cuvinte, inimile noastre înghețate de lupi de mare. Jurăm să te urmăm oriunde, căpitane thailandez, și să te scoatem din orice belele, doar roagă-ne frumos, spune-ne sir și mulțumește-ne frumos așa cum numai tu știi să faci. Că doar ești singurul dintre noi care e CEO și în viața reală.

Cum se planifică marinărește o căsnicie.

După-amiază ne întoarcem în sala de curs mai mult așa, ca să punem diverse elemente teoretice în legătură. Oliver subliniază importanța planificării unui pasaj până în cel mai mic detaliu. O muncă de management minuțioasă și deloc sexy, dar esențială pentru siguranța tuturor. O muncă pe care trebuie să o facă onor căpitanul.

– Am plecat din Australia spre Thailanda, un drum care evaluasem că o să dureze cam o lună. Știți cât am planificat la el? Trei luni. Cam ăsta e raportul sănătos dintre planificare și pasajul propriu-zis.
– Dar ce-ai planificat, omule, trei luni?
– Itinerariul, mai întâi. Apoi, în funcție de durata acestuia, resursele necesare, locurile unde ne puteam aproviziona, refugii pentru vreme rea, legislația fiecărei țări prin ale cărei ape urma să trecem, regimul de vize și taxe, toate porturile și marinele din drum, nemaivorbind de pericolele induse de vreme și topografie. Un singur lucru nu l-am planificat bine și aproape că mi-a stricat toată călătoria.

– Ce anume ai fi putut să uiți?
– N-am evaluat corect oamenii cu care am plecat la drum. Am fost eu, prietena mea și încă un cuplu. El – un tip de toată isprava, am plecat prieteni și am ajuns frați. Ea – o nesuferită; ne-am certat în primele zile de la o prostie, apoi m-a ignorat tot restul drumului. Vă dați seama ce atmosferă era pe barcă în condițiile astea.
– Cum e mai rău.
– Nu uitați: dacă pleci pe uscat cu un om care se dovedește nesuferit poți să te desparți de el oricând. Dar pe mare nu ai posibilitatea asta, mori cu el de gât până la destinație. Fiți foarte, foarte atenți, cu cine vă urcați pe barcă. E ca într-o căsnicie. Dacă nu mai rău.

Închei subiectul cu învățătura că fiecare an în care voi fi însurat va fi precedat obligatoriu de alți trei ani de planificare. Până acum sunt în grafic. (povestea continuă)