Captain Brad (ep. 6). Două examene finale și o notă prea mică.

Seara ies la o bere cu Kiat să ne cunoaștem mai bine și să vorbim despre Thailanda. Vine și Ross, care locuiește aici de ceva vreme și mai cunoaște din obiceiurile și cultura locului, cu accent pe pronunția corectă a felurilor de mâncare care-i plac. E atâta liniște în colțul acesta de insulă încât uit adeseori că mă aflu pe Phuket, cea mai populară destinație turistică din țară și una dintre cele mai populare din Asia și din lume.

Soarele apune maiestuos în spatele imensei statui a lui Buddha care străjuiește Chalong Bay și proiectează culori auriu-mieroase peste siluetele sutelor de veliere ancorate în apele calme ale golfului.

O zi pe mare și două beri reci îmi desfac limba suficient ca să fiu sincer. Îi explic lui Ross că mă enervează insistențele lui de a demonstra cu orice ocazie că știe mai multe decât noi și îl rog, dacă poate, să mai tacă și el din gură și să ne lase să învățăm.

– Scuze, nu mi-am dat seama. O să vorbesc mai puțin de mâine încolo. Dar în seara asta o să trăncăn cât vreau.

Examenul.

După două zile de relativă liniște, de exerciții pe hârtie și pe mare, vineri ne urcăm din nou pe Piccolo cu rutina unora care lucrează pe veliere de când se știu. Deschidem chepengurile, dezlegăm ce e de dezlegat, verificăm ce e de verificat, glumim, habar nu avem ce ne așteaptă.

– Domnilor studenți, astăzi o să dați examenul practic, zice Andy. Și după amiază aveți testul teoretic. O să vă evaluez eu, întrucât Alex v-a fost profesor și nu poate fi obiectiv. Are you ready?
– Normal că nu!, sare liderul sindical din mine. Examenele erau programate pentru mâine! De ce nu ne-ați anunțat de schimbare? Eu nu mi-am învățat! Și cred că nici colegii.

(nici noi, nici noi!)

– Alex crede că sunteți pregătiți pentru examen. Și, dacă nu sunteți, o zi în plus sau în minus n-o să vă facă brusc căpitani. În plus de asta, dacă dați examenele azi, mâine plecăm într-o croazieră de plăcere. Fără exerciții, fără presiune, doar navigație la liber și snorkeling pe Koh Mai Ton.
– Super! se bucură Kiat. Putem să aducem și gagici cu noi?
– Aaa, ce idee grozavă! Nu, nu puteți.

Ross comandă plecarea. Îi succede la comandă Mark, apoi vine rândul meu. Andy îmi stă alături, atent la orice mișcare, și-mi sugerează chestii pe care oricum am de gând să le fac.

– Andy, pentru tine am un singur ordin: taci. Lasă-mă să-mi fac treaba bine, rău, cum oi ști, notează-ți ce greșeli am făcut și spune-mi-le după. Dar cât sunt eu căpitan să nu scoți o vorbă.
– OK, o să fiu mutul vasului.

Începând din acest moment Piccolo are pilot automat. Eu sunt acela. Îmi fac în cap o listă cu operațiuni și manevre care trebuie executate și, fără să mă mai gândesc la nimic, le pun în aplicare în ordinea de manual. Că fac sau nu greșeli mă interesează mai puțin. Important e să nu ezit și să arăt atât colegilor cât și examinatorilor că pot să conduc o barcă de capul meu, chiar dacă va fi să o lovesc de stânci.

Fac un briefing din mers, comunicându-mi intențiile. Băieții mă ascultă concentrați, azi nu ne permitem greșeli, e permisul nostru în joc, trebuie să tragem unul pentru altul. Și dacă ne mișcăm bine la manevre dintre cele mai grele o să câștigăm cu toții puncte. Grila de evaluare este un texan de 27 de ani pe nume Andy. Alta nu avem.

Facem tot ce poate fi făcut, inclusiv o manevră rapidă la 360 de grade, operațiune care presupune o coordonare perfectă între timonier și cei de la vele. Ne iese perfect învârteala; fluid, fără sincope, fără pierdere de viteză. Pânzele flutură puțin când trecem cu prora prin vânt, apoi se întind la loc, bubuind. Alex șade ca pe ghimpi sprijinit de lifelines. Trăiește cu emoție fiecare schimbare de direcție, dă să ne sară în ajutor de câteva ori, dar n-are voie să pună nici mâna, nici vorba, ca să nu influențeze rezultatul.

Alex urându-ne succes la examen.

Simt că echipajul e un pic obosit – am făcut în 30 de minute manevre cât pentru o săptămână pe mare – și aduc barca la capă, în repaus, ca un pistolar care suflă deasupra țevii revolverului după ce-a împușcat șapte inamici cu șase gloanțe.

– Gata, Andy, eu am terminat. Poți să vorbești.
– N-am ce să zic. Chiar n-am ce. Alex, ai făcut o treabă foarte bună cu băieții ăștia.

Ne dăm ultima picătură de energie fizică pe cartul lui Kiat, care se descurcă și el foarte bine, și îl asistăm la ancorare. Gata cu prima parte a examenului. Mâncăm și poftim la clasă pentru “lucrarea de licență”, care va fi dirijată de Oliver.

Acestea sunt principiile mele. Dacă nu vă convin am altele.

– Sunt 50 de întrebări și exerciții din toată teoria pe care ați învățat-o. O să vă ia cam o oră și jumătate să le completați. Vă puteți consulta notițele și puteți vorbi între voi dacă aveți incertitudini.
– Nu te supăra, Oli, dar ce examen e ăsta unde putem să copiem?, protestez din nou, firește, ca un tocilar ipocrit ce sunt, după ce cu câteva ore mai devreme mă plângeam că nu mi-am învățat.
– Noi nu vrem să vă transformăm în mașini de memorat. Sunt lucruri pe care e normal să le uitați. Iar în viața reală, pe barcă, veți avea și cărți în care să vă uitați, și un coleg de echipaj cu care să vă consultați. Și mai e o treabă, chestie de metodă: dacă vă lăsăm să vă documentați în timpul examenului, informațiile respective or să vi se fixeze în cap mult mai bine, fiindcă sunteți sub presiune. Una e să înveți ceva relaxat, alta e să ai nevoie de informația aia într-o situație de criză, fie ea și simulată.
– Treaba voastră, eu nu copiez.

Și împing demonstrativ toate manualele spre capătul pupitrului. Kiat, care stă cot la cot cu mine, mă privește pe jumătate disperat, pe jumătate încrezător: o să-l ajut și pe el în caz că se încurcă la vreun calcul? Sigur că da. Vorba lui Groucho Marx:

“Acestea sunt  principiile mele; dacă nu vă convin, ei bine, am altele.”

Urăsc examenele scrise pentru că simulările nu mă motivează. Aici dau dreptate parțial metodei lui Oliver. Pune-mă, domnule, într-o situație reală, dă-mi niște adrenalină să mestec și o să vezi dacă rezolv sau nu problema. Nu așa, în liniștea unei săli răcoroase, unde nici harta nautică, nici compasul, nu se simt la locul lor. Ce, crezi că dacă răspund corect acum o să mai știu de capul meu la prima ieșire în larg? Sau invers, că dacă azi greșesc mâine n-o să fiu capabil să calculez un amărât de course to steer?

Abia aștept să scap de aici. Încep cu întrebările din teorie, ca să-mi rămână timp și liniște pentru calcule. Le fușăresc și pe acelea. Termin în 45 de minute, incluzând aici două pauze de țigară și câteva sărituri în ajutorul vecinului de pupitru. Flutur lucrarea ca să anunț că gata. Oliver ridică din sprâncene: sunt sigur? Nu, nu sunt sigur, ce-o fi o fi, dacă pic testul îl pic, vin în toamnă la mărire. Doar dați-mi drumul de aici. Împing scaunul și dau să mă ridic, când Kiat mă trage de mână:

– Mai stai o secundă, vreau să verific niște calcule cu tine.

Ne uităm la rezultate. La punctul ăsta ne-a dat la fel, aici greșise el, aici e la fel, aici, hopa!, o feștelisem eu. Iar am ținut plotter-ul invers din neatenție. Refac socotelile, înciudat nu că am greșit, ci pentru că trebuie să mai adăst la examen câteva clipe. Simt că mă sufoc dacă nu ies din sală imediat.

O tulesc spre hotel ca fugărit de rechini. Ajung în cameră și scot teancul de manuale din rucsăcel. Blestematele îmi fac cu ochiul: nu vrei să verifici dacă ai făcut bine la examen? Nu, catastifelor, am o idee mult mai bună: ce-ar fi să mă mai lăsați în pace, că mi-ați mâncat ultimele două săptmâni din viață. Am o bere în frigider, o s-o beau în cinstea faptului că am scăpat întreg și din cursul ăsta. Rezultatul examenului e mai puțin important. The journey is the destination. Hai, noroc și noapte bună!

98 la sută căpitan.

Alex s-a culcat târziu, a stat să ne corecteze lucrările. Dar în ultima dimineață își ascunde oboseala sub un machiaj gros de bună dispoziție motivațională.

– Felicitări, studenți. În urma evaluării dorim să vă anunțăm că, începând de astăzi sunteți oficial skipperi. În două săptămâni o să primiți și permisele tipărite. Și acum să pornim în croaziera de plăcere pe care v-am promis-o. Traseul este următorul…
– Stați așa, oameni buni, zic. Am trecut cu toții ambele teste?
– Da.
– Eu vreau să știu ce notă am luat la teorie.
– E irelevant. Ai trecut, nu mai contează cu ce notă.
– Ba e relevant.
– La ce-ți folosește să știi?
– La povestea pe care o s-o scriu.
– Ufff, bine, hai să ne mai uităm odată pe testul tău. Andy, mă ajuți?

Colegii abia așteaptă să plecăm pe mare; se uită la mine cu reproș colegial. În loc să fiu fericit că am luat examenele eu țin lumea în loc cu chițibușuri din astea?

Alex și Andy se apleacă peste lucrarea mea. Îi aud mormăind: asta e bine, asta e bine, asta e corect, asta e bine. Simt cum îmi crește inima. Stai așa, Alex, asta nu e bine, trebuia să treacă și pe hartă calculele. Ba nu, nu trebuia. Ba da, noi le trecem în SUA. Noi nu le trecem în UK. Dacă le-a scris în log nu trebuie să le scrie și pe hartă. Bine, voi ați fost primii. Asta e bine, asta e corect…

Nu e cam puțin?

– Deci? Cât am luat?
– Păi n-ai greșit nimic, indiferent ce susține Andy.
– Nota, vreau să văd eu nota scrisă în capul testului.
– 100 la sută e bine?
– Mi se pare cam puțin.
– Hai, fugi de aici cu obrăzniciile, că ne ții din treabă.

E un rezultat fotogenic  dar mincinos. Dacă o să te urci vreodată pe un velier cu mine ține minte că la una dintre cele 50 de întrebări n-aș fi răspuns corect fără ajutorul lui Kiat. Sunt căpitan doar 98%. Pentru celelalte două procente, imense, mai am de învățat o viață întreagă.

(sfârșitul serialului Captain Brad.)

Mulțumiri: Autoritatea pentru Turism a Thailandei (Bogdan Gligor, Mădălina Nan) și echipei de instructori (Alex, Andy, Oli).

Un curs Zero to Hero la școala din Ao Yon, Phuket, durează 14 zile și costă 1681 EUR (cazarea nu este inclusă). Nu se cere experiență prealabilă. Mai multe detalii pe site-ul Sail In Asia.