Sumatra Tsunami Cafe (Ep. 3) – Bun venit în iadul șoferilor!

Seratus duapuluh kilo

Harta rutieră de pe genunchii mei era mai mult ca sigur desenată din memorie. Localitățile apăreau la mari distanțe față de amplasarea lor reală. Liniile groase și roșii cu rang de drum național desemnau ba porțiuni relativ asfaltate, ba drumuri forestiere desfundate. Distanțele erau imposibil de calculat. Un centimetru echivala cu 20 de kilometri aici și cu 50 de kilometri mai încolo. Harta rutieră a Sumatrei a fost făcută ca să fie. Localnicii știu drumurile, turiștii merg cu autocarul. La ce bun să ne stresăm cartografii?

– Ke Tele…kira-kira seratus duapuluh kilometer, mister.
– Duapuluh?
– SERATUS duapuluh.

120 de kilometri? N-are cum. Pe hartă arată că mai am foarte puțin. Poate 20 de kilometri. N-am înțeles eu bine, pesemne.. Scot dicționarul. “Seratus” = 100. Seratus duapuluh, o sută douăzeci, fi-v-ar harta de râs.

E abia 5 după amiaza, dar pătura opacă de nori grăbește înserarea. În 7 ore am acoperit 200 de kilometri și mai am seratus duapuluh până la Tele, singurul punct de acces auto către Samosir, insula din mijlocul lacului Toba. Indicatorul din intersecție e atât de vechi încât n-am nicio garanție că nenumăratele cutremure nu l-au învârtit, de-a lungul anilor, spre o direcție greșită. Intru pe o “șosea națională” pavată cu noroi și pietriș. În fața mea, un camion supraîncărcat se târăște cu 20 la oră. Indicatorul cu cerc roșu pe care scrie “40” nu limitează viteza, ci promovează un ideal. Drumul de munte, prea îngust și pentru o singură mașină, e mărginit de o râpă în stânga și de un șanț în dreapta. Estimez că depășirea e imposibilă și impart 12 la 2 ca să mă aud spunând cu gura mea: dacă ăsta nu cade într-o prăpastie, o să faci 6 ore până la Tele.

Considerațiuni matematice asupra depășirii unui camion

Două microbuze mă prind din urmă. Măcar am companie. O să ne târâm cu toții după camion până la sfârșitul lumii. Microbuzele mă claxonează și-mi dau flash-uri. O mână iese pe geam: fă loc, Toyota! Mă trag un centimetru mai la stânga. Mai mult nu se poate. E suficient. Van-urile mă depășesc, oglinzile lor ștergând-o pe a mea. Pe unde-au trecut? Pe unde?

M-am lămurit imediat pe unde, privind cum microbuzele depășeau și camionul și limitele logicii umane. Cunoști conceptul „la limita evitării oricărui pericol”? Sunt convins că-l cunoști. Conceptul ăsta susține că, atunci când te lansezi în orice manevră, trebuie să-ți lași o marjă de siguranță pentru cazurile în care apare ceva neprevăzut. De pildă să păstrezi lateral doi metri față de mașina depășită și un metru față de marginea drumului. Sau să nu te angajezi deloc în depășire atunci când poți citi marca de pe ochelarii de soare ai șoferului mașinii care vine din față. Sau, sau…

Ei bine, în Indonezia conceptul ăsta nu există. Nu s-a auzit de el. Orice milimetru liber de drum este exploatat. Da, doamnelor și domnilor membri ai Academiei, între microbuz și camion există MATEMATIC o distanță mai mare ca zero, între roata microbuzului și șanț există MATEMATIC o distanță mai mare ca zero, deci dacă MATEMATIC se poate ca microbuzul să treacă de camion fără să cadă în șanț, atunci acesta o va face. Şoferul pliază oglinda, copilotul scoate capul pe geam pentru estimarea distanței până la dezastru, “dă-i, că merge, dă-i că merge”, ei trec, eu și Azuria rămânem din nou singuri în fundul camionului, matematic mai îngust decât șoseaua, psihologic mai mare, la limita evitării oricărui pericol. Puntea spate cloncăne, roata de rezervă scârțâie, cauciucurile derapează pe noroi, mai am doar 5 ore și 50 de minute.

Când zbori noaptea cu avionul, e simplu să depistezi lacurile, mările sau oceanele, după bezna care le acoperă. Aici ai un oraș, uite luminile, un pic mai încolo e un sat, se văd câteva beculețe, uite și șoseaua dintre ele, iar la est e întuneric complet, deci o apă stătătoare. Sigur, mult mai simplu ar fi să te uiți direct pe monitoarele din cabină.

Dar când conduci noaptea în munți prin bezna groasă ca un obraz de ministru, când lumina farurilor și inima ta se fac țăndări la impactul cu stâncile răsturnate brusc pe mijlocul drumului, cea mai sigură modalitate de a găsi un lac e să cazi în el. La fiecare două minute, opream și coboram din mașină, ca să-mi dau seama în ce direcție e “înainte”. Aerul nopții mirosea a discuri de frână încinse. Mai aveam un pic de benzină. Un liliac țâșni din pădure și zbură peste capul meu, țipând: your readers will looove this! Sadicule. La tine mă refer, nu la liliac.

Urale și ovații pentru Brăduț Florescu

Tehnic vorbind, Samosir nu e chiar insulă. O limbă de pământ îngustă de câteva sute de metri o leagă de trupul Sumatrei. Pe limba asta am intrat la 10 noaptea, chiuind de bucurie. Mai aveam 40 de kilometri până la Tuk-Tuk, destinația finală, unde abia așteptam să fac un duș și să mă culc. 40 de kilometri pe care calculam să-i fac într-o oră, că știam drumul. Dar n-a fost să fie. Pot să te las o lună să te gândești de ce, că n-ai să ghicești ce obstacol s-a pus între mine și patul binemeritat.

Camionul candidatului mergea pe mijlocul drumului, purtând în remorcă două boxe, un DJ și 20 de susținători care cântau, dansau și scandau „Obor, obor”. 7 mașini de teren, colate cu însemnele partidului, întregeau alaiul și anulau absolut orice posibilitate, fie ea și matematică, de a depăși. Mergeam cu 15 la oră. Prin contrast cu ritmul alert al muzicii, părea că stau pe loc.

Ştii cum e când te ții după o coloană oficială: lumea nu știe dacă tu ești ultimul din coloană sau primul dinafara ei, profitorul ăla nerușinat. Cetățenii ieșiți pe marginea drumului îmi făceau cu mâna și mă aclamau fără ca măcar să-mi vadă fața. M-am simțit pentru prima dată ca un candidat: nu făcusem încă nimic, dar oamenii mă iubeau și credeau în mine.

Când satele au început să se rărească, alaiul de campanie a tras pe stânga. Le-am urat mult, mult succes, mi-am adunat ultimele forțe și am condus ca un dement, cu peste 50 la oră, până la Tuk-Tuk, unde am căzut efectiv din Azurie. Nu mă mai țineau picioarele. Cred că făcusem mișcarea ambreiaj/accelerație de 2000 de ori. Poți arde multe calorii conducând o mașină.

– Bună seara, am o rezervare pe numele ăsta.

Îi întind pașaportul tinerei recepționere de la Carolina Hotel. Fata ridică ochii din calculator, scoate un registru și începe să mă caute. PC-ul nu mergea decât pentru Facebook.

– Da, aveți o rezervare. Dar nu mai sunt camere. Am crezut că nu mai veniți și am dat camera dumneavoastră altcuiva.
– Atunci dați-mi alta, mai scumpă, mai ieftină, cum o fi.
– Nu mai avem nicio cameră. Ieri a fost sărbătoare mare la chinezi. Suntem full până mâine.
– Vreau să vorbesc cu supervisorul dumneavoastră.
– Nu e aici. Mâine dimineață.
– Şi eu ce fac?
– Veniți mâine. Mâine avem camere.

(va urma)

Toate episoadele foiletonului pot fi citite aici.