Sumatra Tsunami Cafe (15). Ochi albaștri.

– Știți cumva unde e pensiunea? îl întreb pe cârciumar. Acesta se întrerupe din strecurat cafeaua printr-o șosetă și mă măsoară, cu o amabilă curiozitate, din cap până la brâu. Picioarele nu mi se văd de tejghea.
– Pensiunea? Aici, lângă noi. Vrei o cameră?
– Da. Sunt obosit.
– Stai aici, mă duc să văd dacă nu s-au culcat deja.

Cârciumarul lasă șoseta să atârne pe o grindă și fuge la vecini. Să se fi culcat oamenii la ora asta? E încă devreme. Sau…chiar, cât o fi ceasul? Scotocesc după telefon în buzunarele pline de mărunțiș, chei și nisip. Aoleo, e zecejumate! Am pierdut patru ceasuri doar ca să găsesc un pat. Și încă nu l-am găsit. Zecejumate, auzi tu…Dar, dacă e atât de târziu, oamenii ăștia de ce nu dorm și umplu birtul?

Pe-aici se trăiește după soare. Te trezești înainte să răsară, te culci la două ore după apus. Hai trei dacă ai insomnii. Tentații nu-s, atracții nu-s, nici o bere nu poți să bei că e interzisă prin lege. Prin sate, cel puțin, la ora asta nu-s treji nici liliecii. Ce-i ține pe megieși deștepți la ora asta, strâns uniți pe la terase, cu ochii pe plasme HD late de doi coți?

– Piala Dunia, domnule, îmi răspunde rânjit un bătrânel fără dinți. Cupa Mondială.

Indiferent la chinurile și pericolele pe care le avusesem de înfruntat de la sosirea în Sumatra, Campionatul Mondial de Fotbal începuse de o săptămână și ceva, bine-mersi, în Africa de Sud. Indonezienii, ca dealtfel toți vecinii lor de Asie australă, iubeau fotbalul cu disperarea celui care știe că echipa sa națională n-o să ajungă niciodată la un turneu final. O iubire imposibilă e cea mai intensă iubire, care face să dispară distanțele și diferențele, cu precădere cea de fus orar. Primul meci al serii urma să înceapă la 11, al doilea avea să se încheie la 3 fără un sfert. Nopți albe în Sumatra.

– Domnul! Domnul este turistul străin!

Oricine-ar fi vrut să știe care dintre cei 20 de bărbați din cârciumă e turistul străin ar n-ar fi trebuit decât să-și folosească ochii. Dar cârciumarul vrea să fie sigur că va primi tot creditul pentru intermedierea din această seară târzie și mă indică insistent cu degetul. O femeie frumoasă și tristă, cu un păr și mai lung decât noaptea din care apăruse, mă cercează preț de două clipe și-mi întinde o cheie grea, agățată de un breloc din lemn.

– O sută de mii de rupiah pe noapte. Intrarea e prin spate. Aveți și apă la baie.
– Vă plătesc acum?
– Nu. Când plecați. Când plecați?
– Nu știu.
– Când plecați.

Femeia dispare de după ușa de lemn a unei barăci lipite de pensiunea propriu-zisă, care prin contrast pare palat împărătesc. E construită din cărămidă, iar vopseaua de pe ea nu s-a cojit decât puțin de tot.

America! America!

Cer și eu un suc; vreau să respir nițel aerul acesta de Campionat Mondial, vânt sărat, colb și cafea cu lapte. Microbiștii de la mese sunt toți trecuți bine de 40 de ani, au fețe negricioase și brăzdate de soare, dinți puțini și multă voie bună. Mai sunt 10 minute și începe partida.

– Cine joacă?
– America! îmi răspunde cel mai îndepărtat mesean.
– Cu cine?
– Cu…cu cine joacă America? aruncă întrebarea în față, peste mese.
– Cu Slevania!
– Cu Slavinia!
– Cu Slovekia.
– Nu, măi, Slovekia joacă poimâine.
– Cu Slovania, conchide cel mai apropiat mesean.
– Cu Slovenia, adică?
– Ya, ya, cu Slovenia!

Ca orice om prea obosit ca să mai aștepte meciul le cer microbiștilor un pronostic. Din toate piepturile mai puțin unul răbufnește:

– America! America!

Mai puțin unul atrage atenția, expert:

– Și Slovania e bună.

Intervenția acestui Ovidiu Ioanițoaia local aruncă un năvod de îndoială asupra veselei adunări, năvod în care se prind, fără scăpare, toate pronosticurile de 1 solist de până atunci. E posibil să nu câștige America? Eu ce părere am? Cum comentez?

– Nu știu. Mă duc să mă culc. Să-mi spuneți mâine cât a fost scorul.

Descarc bagajele din Azuria și o iau, lip-lip prin glod, către intrarea din spate a pensiunii.

Mă spăl, sting lumina, mă bag în pat, închid ochii și-mi dau repede seama că nu va fi nevoie să-mi spună nimeni scorul mâine dimineață. Un prim cor de urale izbucnește din direcția cârciumioarei. S-a marcat. Mai mult ca sigur America.  Aceleași urale revin de trei ori de-a lungul nopții și se opresc când ceasul-alarmă de pe policioară arată ora 1. Și-au luat bătaie gravă alde Slovania. Somn ușor.

Ochi albaștri.

Dimineața ies din cameră aproape odihnit și dau să pornesc către cârciumă în vederea unei cafele proaspăt trase prin șosetă. În capătul culoarului dau nas în nas cu un bărbat în vârstă, pe care l-aș fi putut acuza de perfectă eleganță dacă n-ar fi asortat cămașa de mătase și pantalonii de stofă la o pereche de șlapi. Îmi zâmbește, îmi întinde mâna și se prezintă. E proprietarul casei. Mă invită în sufragerie să stăm un pic de vorbă. Nu are turiști străini în fiecare zi. Nu are turiști de niciun fel în fiecare zi, mai exact.

Cu gesturi de președinte american, amfitrionul extrage din frigider o carafă de cristal, din care toarnă apă rece în două pahare mari, tot de cristal.  Aduce cafelele și le așază pe măsuța joasă, făcându-mi semn să iau loc în fotoliu. Sufrageria e luminoasă și amenajată ca pe la noi: covor persan, carpete pe pereți, o vitrină cu sticlărie și bibelouri, un soi de mileu pe televizor și, surprinzător, câteva cărți, piese care de regulă lipsesc dintr-o casă asiatică medie.

– De ce vizitați Indonezia? mă întreabă.
– Pentru că o iubesc.
– Ați mai fost?
– De multe ori.
– Și la Lamno ce căutați?
– Mata biru. Ochi albaștri.
– Aaa...mata biru. Ați venit cam târziu.