Sumatra Tsunami Cafe (15). Ochi albaștri.

Singura pată de culoare din istoria cenușiu-cernită a micului Lamno era micul sub-grup de coloniști cu piele albă, păr blond și ochi albaștri care viețuia aici încă din secolul al șaisprezecelea. Există două teorii asupra acestei bizare interferențe rasiale.

Prima – și cea mai larg agreată – susține că totul a început pe la 1512, când portughezii preluaseră controlul asupra Peninsulei Melacca și biruiau fără jenă tot comerțul maritim dintre Oceanul Indian și Mările Estului. Un vas comercial lusitan ar fi fost capturat de acehnezi pe coasta estică a Sumatrei, iar echipajul obligat să aleagă între moarte și convertire la Islam.

Lusitanii au zis că e mai bine să rămână cu capetele pe umeri, fie ele și plecate către Mecca, și au fondat o micuță colonie în Lamno-ul de astăzi. Ani mai târziu, spun istoricii, navigatorilor portughezi li s-au alăturat și nevestele rămase acasă, iar colonia s-a împuiat și a crescut într-o relativă izolare genetică. Recensământul din 2002 număra vreo patru sute de perechi de ochi albaștri în Lamno dar, susțin unii, sămânța portugheză ar mai fi scăpat și pe-alături, metișii nefiind numărați ca minoritari, ci ca acehnezi get-beget.

A doua teorie leagă existența blonzilor din Lamno de campaniile otomane în Sumatra. Văleu, afirmă susținătorii acestei variante, oamenii cu ochi albaștri nu sunt portughezi, ci turci “ceacîri” trimiși în 1568 de Selim al Doilea, fiul lui Soleiman Magnificul, tocmai ca să îi alunge pe portughezi din Melacca și să-i ofere Semilunei controlul asupra strâmtorii și mirodeniilor care abundau la est de aceasta. Drept răsplată pentru faptele lor de arme, “ceacîrii” ar fi primit drept de rezidență și o bucată de pământ pe care să se așeze cu cățel, cu purcel. Pardon, fără purcel.

Dacă tot ne-am apucat, hai să trecem în revistă și a o treia teorie, marginală, conform căreia coloniștii blonzi din Lamno sunt într-adevăr portughezi, dar au venit aici mult mai devreme, prin secolul XIV, pe urmele lui Marco Polo. Celebrul călător venețian ar fi vizitat într-adevăr Sumatra în alaiul fiicei lui Kubilai Han, pe drum către Persia. Ce vremuri! Vedeai jumătate din lume ca să ajungi la o nuntă.

Oricare dintre cele trei teorii ar fi fost adevărate, venisem la Lamno ca să văd ochii albaștri, să scriu despre ei, să-i fotografiez cu lentila de 35 și să câștig premii interne și internaționale pentru cel mai bun reportaj al anului. Ce nu știam era că, la fel ca tot ce existase vreodată pe coasta asta plină de istorie și romanță a Sumatrei, și ochii albaștri se înecaseră la tsunami.

Prietenii zeilor mei.

Cu cafeaua băută și privirea limpede am urcat în Azuria (ce coincidență de culori) și am pornit, pe drumul desfundat, către Ocean. De-aici a început totul, de-aici trebuie pornit.

De-a stânga și de-a dreapta șoselei, pe cei 6 kilometri care despart noul Lamno de țărm, câmpul e presărat cu moloz și ghioluri de apă sălcie, din care crește câte o mangrovă anemică. Nu se cultivă nimic, pentru că apa sărată adusă de tsunami a băltit suficient de mult după dezastru ca să otrăvească pământul și apele freatice. Vor trece ani până când ceva o să rodească iar pe plaiul acesta. Încep să-mi dau seama că, apropiindu-mă de Ocean, mă îndepărtez de orice șansă de a descoperi ceva pe subiect. Am să mă mulțumesc cu ce-mi iese în cale. Drum de întoarcere nu este.

La câteva zeci de metri în larg se văd rămășițele a ceva ce fusese cândva un pod solid peste estuar, către Calang. Din pod au rămas doar picioarele imense de beton, nici ele prea întregi. Oceanul mușcă din ele câte un fir la fiecare val. În zece-douăzeci de ani vor fi și ele nisip.

Singura clădire de pe plajă e o baracă în care trei tinerei beau Mirinda și ascultă o muzică proastă la un casetofon și mai prost. Ne salutăm masculin. Ei își împing bărbia înainte, în direcția mea, avertizându-mă că sunt pe teritoriul lor. Eu îmi plec ușor capul, în semn că am înțeles cine nu e șeful aici. Odată prezentările făcute, unul dintre ei sare pe digul distrus și scoate, nu știu de unde, un craniu de bivol pe care și-l ridică maimuțărește în dreptul feței.

Scot compulsiv aparatul foto din rucsac. Când mă uit prin vizor realizez că am într-un singur cadru tot ce pot spune – și mai ales tot ce nu pot spune – despre călătoria asta. Tânărul cu tigvă de bivol este Taurul, Aries, Terra, litera Tau, ciocanul pneumatic al lui Thor, porumbelul Pleiadelor,  viața și moartea, fertilitatea și sterpul, sacrificiul și înălțarea, stingerea zeului în om și drumul omului de la carne la spirit. Apăs pe declanșator încet și adânc, ca pe Domul Stâncii, sigiliul Templierilor.

Băiatul azvârle tigva în valuri, se apropie de mine hlizit și-mi cere o țigară. Îi dau, că-i zeu. Mai cere două, pentru amici lui. Nu pot să refuz. Prietenii zeilor mei sunt zeii mei.

Your passport is a mess.

Păcat că nici unul n-are ochi albaștri.

Mă întorc la Azuria doar ca să realizez, în lumina nemincinoasă a dimineții, cât de murdară e biata de ea. Tot noroiul și nisipul autostrăzii est-sumatrane s-au cuibărit pe vopseaua ei subțire, pe sub aripile ei care abia mai fâlfâie și pe farurile deja oarbe. Haidem la spălătorie, domnișoară.

Pe drumul spre oraș am timp să fac în minte un deviz. Am luat-o pe Azuria acum două săptămâni, într-o stare jalnică pe care-am descoperit-o abia după ce plătisem integral chiria și mă îndepărtasem bine de Medan. Biata mașină nu avusese niciodată parte de o revizie – darămite de vreo piesă nouă – și continua să se țină pe roți doar printr-un miracol pe care aș îndrăzni să-l numesc “inginerie japoneză”.

În acele două săptămâni, pe fondul nevoii de minimă siguranță, dar și din recunoștință pentru fidelitatea micii Toyote, am oprit la service-uri de cinci ori pentru

– schimbat amortizoare spate,
– pus un cauciuc nou,
– schimbat plăcuțe și saboți de frână,
– schimbat ulei și filtru de ulei,
– înlocuit baterie moartă cu baterie vie.

Să fim bine înțeleși: vorbim despre o mașină închiriată de la o firmă de închiriat mașini.

Ultima operațiune avea să mă coste cel mai mult. Băieții de la service-ul Toyota din Banda Aceh s-au gândit că e păcat să arunce bateria veche, moartă cum era, și că rămășițele ei pământești mi se cuvin. Au luat răposata, au băgat-o într-o cutie de carton și au pus-o în spatele scaunului șoferului.

Înainte de a mă urca în mașină mi-am atârnat de tetieră, ca întotdeauna, traista cu valoroase: portofel, pașaport și iPod, că alte valoroase n-am. Undeva pe drumul între Banda Aceh și Lamno am simțit un miros ciudat. Am zis că o fi de pe-afară și i-am dat bătaie prin hârtoape. Cu fiecare hop mirosul din mașină se întețea. Am oprit, am deschis portiera din spate și tabloul lui Mendeleev: acidul din răposata baterie pătrunsese vertical prin cartonul cutiei și-mi îmbibase teașca și tot ce era într-însa.

Trei zile mai târziu aruncam cu ochii în lacrimi iPod-ul, pe care strânsesem timp de 4 ani muzică din toată lumea. Portofelul se topise și el, dar banii și cardurile încă făceau toți banii. Iar zece zile după aceea, la punctul de frontieră din Samui, polițistul mă întreba: