Sumatra Tsunami Cafe (15). Ochi albaștri.

– Where is your passport?
– Ăsta este, pe care-l țineți în mână.
– This is not a passport. This is a mess.
– Da, a avut un accident. Acid de baterie.
– Make a new one. Next time you don’t get in.

Jimi Hendrix trăiește.

Înapoi în Lamno. Băiatul de la spălătorie e un pic ocupat cu vulcanizarea. Ține în brațe un cauciuc cât el de mare și îl cârpește. Doar proștii ca mine cumpără lucruri noi.

– Yes! mă întreabă.
– Vreau să spăl mașina.
– Yes! îmi răspunde și pune mâna pe telefonul mobil.  Moment, please! He come.

După cinci minute, într-un nor mobil de fum, he come pe motoretă. Spălătorul. Când norul se destramă am un șoc. Pentru că băiatul din fața mea nu este acehnez, indonezian sau măcar cât de cât asiatic. Ori cel puțin asta rezultă din trăsăturile lui. Înalt, cu două capete mai înalt decât media Sumatrei, cu păr mare și creț, nas teșit și ochi

…rotunzi. Jimmi Hendrix trăiește, e cu 100 de ani mai tânăr și spală Toyote în Lamno.  Îl întreb:

– De unde ești?
– De-aici, din Lamno.
– Și părinții tăi?
– Tot de aici.
– Și bunicii?
– De aici, din provincie. Sunt acehnez, toată familia mea e acehneză.

(puștiule, ești turc, nu înțelegi?)

– Ce poți să-mi spui despre oamenii cu ochi albaștri?
– Oamenii cu ochi albaștri?
– Da. Unde pot să-i găsesc?
– Nu mai puteți.
– De ce?
– Au murit la tsunami.
– Toți?
– Toți. Locuiau lângă mare. Când a venit tsunami-ul mai întâi i-a omorât pe ei.
– Și n-a mai rămas niciunul?
– O mai fi rămas, dar eu nu știu.

Îmi petrec restul zilei și ziua următoare bântuind preajma Lamno-ului. Trec râul înainte pe podul din amonte, provizoriu de cinci ani, îl trec înapoi în aval, pe bacul de scânduri, capabil de o singură mașină. Caut ochi albaștri peste tot, găsesc doar priviri întunecate, moloz, cimitire. Și copii.

Pe la kilometrul nu știu cât, o gașcă de puștani joacă fotbal pe plajă. O finală de Cupă Mondială, cum se întâmplă mereu, în care fiecare dintre ei și-a asumat deja rolul, nu înainte de o aspră negociere:

Eu sunt Messsi.
Ba eu sunt Messi.
Messi e luat. Tu poți să fii Ronaldo dacă vrei.
Și eu?
Tu ești Casillas. Stai în poartă.

E flux. Valurile care urcă dinspre Lună sunt mai mari decât Messi și Ronaldo. Nu-mi pot astupa un sughiț de fiecare dată când coama de spumă se oprește la un metru-doi de terenul de dispută al Marii Finale.  În curând stadionul va dispărea sub apă. Dar copii nu se uită înapoi. Joacă până la sfârșit.

De șapte ori gol!

Mă întorc în oraș cu imaginea asta în cap. Fotbalul e mare pentru că e un joc, spre deosebire de tot restul. E un joc și ne place să evadăm în el pentru că jocul ne dă curaj și reguli pe care cu toții trebuie să le respectăm dacă vrem distracție.

Cârciumioara de lângă casă  e din nou plină. Găsesc un scaun gol, mă pun pe el ca regizorul, aprind o țigară, cer o cafea. Microbiștii sunt aceiași ca acum două seri. Mă recunosc. O fi și greu. Ne salutăm.

– A câștigat America, nu? 4-0. Na, încerc să mă bucur odată cu ei.
– Nu, a fost 2-2 cu Slovania.
– Și de ce țipați așa?
– Că s-a dat gol!
– Păi nu țineți cu America?
– Ținem cu cine dă gol.
– Diseară cine joaca?
– Portugalia cu Coreea de Nord.

În noaptea aceea s-a țipat de șapte ori de bucurie. Coreenii n-au marcat.

Cuvinte indoneziene împrumutate din limba portugheză:

– Natal – Crăciun
– Garpu (garfo) – furculiță
– Kertas (carreta) – hârtie
– Tinta (tinda) – cerneală
– Cavaleria, armada, gerilya (gherila) – infanterie
– Kemeja (camesa) – cămașă
– Minggu (domingo) – duminică
– Sabtu (sabado) – sâmbătă
– Sabun (sabao) – săpun
– Tempo (tempo) – timp
– Gratis

Foto: Brad Florescu. Echipament: Nikon D90. Sfârșitul foiletonului.