– La câţi oameni au murit, o cameră e suficientă. Multe familii din Banda Aceh numără azi o singură persoană.
Cimitirul-loterie
Apa sărată, soarele tropical şi timpul au făcut imposibilă identificarea a peste o sută de mii de cadavre. Trupurile neînsufleţite şi desfigurate au fost îngropate la grămadă în cele 4 cimitire comune din jurul oraşului. Pentru un părinte îndurerat precum Hassan, plângerea celor dispăruţi devine o amară loterie. Pentru că nu ştie unde-i sunt îngropaţi nevasta şi copilul, merge când la un cimitir, când la altul, sperând că măcar o rugăciune din patru ajunge unde trebuie. În celelalte 3 cazuri, Hassan se roagă pentru sufletele altor mame şi altor copii măturaţi din viaţă de furia Pământului.
Am oprit la poarta cimitirului din Lambaro, unde sunt îngropaţi 46.000 de morţi fără nume, aproape jumătate din totalul victimelor. În virtutea legii probabilistice, Lambaro oferă mai multe ”şanse” familiilor îndoliate de a se reuni simbolic cu cei dispăruţi. Zidul aşezământului replica valurile oceanului într-o manieră jucăuşă, de parcă dincolo de el ne-ar fi aşteptat un aqua park. La fel şi monumentul din marginea cimitirului, un val de ciment vopsit în alb şi albastru, din al cărui desen mai lipsea doar un banc de delfini prietenoşi. Un strat de iarbă proaspătă şi flori vesele completa un tablou care părea gândit să ajute la uitarea dezastrului, nu la veşnica lui pomenire. Du-mă acasă, măi Hassan.
Fotografia de pe peretele recepţiei înfăţişa un vapor de pescuit sprijinit într-o rână chiar în faţa hotelului. Imagini de arhivă de la începutul lui 2005, am presupus cu voce tare.
– Da’ de unde? Abia luna trecută au venit şi l-au ridicat. Păcat, era o atracţie turistică. Ne mai aducea clienţi.
Pulau Weh. Insula de la capătul Asiei
Ţin să mulţumesc în primul rând australienilor, care i-au construit Bandei Aceh un terminal maritim nou. Graţie lor, am reuşit să mă îmbarc pe vaporaşul de Subang în condiţii dintre cele mai civilizate şi să pun piciorul pe Pulau Weh 45 de minute mai târziu. Eram la capătul Indoneziei. Pe partea cealaltă a Oceanului, la mii de mile distanţă, India, Madagascarul, Omanul, Africa de Sud. O corabie să fi avut. Şi ceva mai mult timp.
În ediţia dedicată Indoneziei, Lonely Planet zice că Pulau Weh este următorul El Dorado al iubitorilor de diving. Sper să nu fie chiar aşa, pentru că ultimele două „paradisuri”, insulele Gili dintre Bali şi Lombok şi Koh Tao din Thailanda, sunt deja terminate de atâta turism independent de masă.
Dar condiţiile naturale îi dau dreptate autorului LP. Apa mării, perfect limpede, colcăie de viaţă. Cele trei plaje ale insulei – Iboih, Gapang şi Sumur Tiga – frumoase de pici, vibrează într-o relaxare inocentă, de tabără pentru şcolari. Toate cazările de pe insulă, puse pat la pat, pot adăposti cel mult 300 de oaspeţi. În ziua în care am ajuns eu, n-am numărat mai mult de 40 de turişti, toţi diveri înrăiţi.
Culmea decadenţei în Aceh.
Pentru taximetriştii de oriunde, ploaia e mană cerească. Un călător ud scoate mai uşor bancnotele din portofel. Ploua de rupea când am ajuns în port. Tocmeala cu un manevrant de volan mergea din rău în mai rău, când am simţit o mână pe umăr. Mă întorc şi văd un bătrânel cu trăsături europene blânde şi rasate. Arăta ca un profesor de istoria artelor. Sigur nu venise la diving.
– Tinere, încotro mergi? Nu vrei să împărţim un taxi?
– Împărţim. Merg unde mergeţi şi dumneavoastră.
Domnul Freddie, cum aveam să aflu că-l cheamă pe tovarăşul meu, nu venise pentru scufundări. De fapt, nu mai venise în Pulau Weh de vreo 20 de ani, pentru că nici nu plecase de aici. Ţinea un resort pe plaja Sumur Tiga. Aflând cu ce mă ocup, m-a invitat la o cafea şi o inspecţie.
Dacă proprietatea lui Freddy s-ar fi aflat oriunde în Filipine, Malaezia sau Thailanda, aş fi zis „ei, şi ce mare şmecherie?”. Câteva căsuţe de lemn suspendate pe stânci, un restaurant cu peşte şi fructe de mare, şezlonguri şi hamace. Standard în Asia de Sud Est. Dar pentru provincia Aceh, unde un acoperiş găurit şi o saltea putredă se cotează la trei stele, Freddie’s Santai Sumur Tiga era o minune. Ca să nu mai spun că…
Comentarii - 7 Comentarii
Lasă un comentariu
voiam sa intreb daca o sa mai apara ceva in seria sumatra tsunami cafe. asta mi-a placut cel mai mult din toate serialele si as mai vrea sa citesc continuarea…daca exista. mersi
Da, serialul va continua. Deocamdata sunt prins cu Thailander.
asteptam cu nerabdare continuarea acestui serial, care, parerea mea, a fost cel mai captivant si interesant dintre toate. Bravo, dar astept continuarea…
Adrian, la “presiunea” ta, a aparut episodul 14. Sper sa il citesti cu placere.
[…] – La câţi oameni au murit…Citeşte deznodământul poveştii pe Tedoo.ro […]
[…] 6 ani înaintea mea, René făcuse drumul de la Banda Aceh până la Singkil singur, pe motoretă. 700 de kilometri de coastă mângâiată de valuri, de […]
[…] povești și imagini de pe coasta Sumatrei, devastată de tsunami-ul din 2004, citește episodul 13 și episodul 14 din serialul Sumatra Tsunami Cafe. Share Tweet window.___gcfg = {lang: […]