Sumatra Tsunami Cafe (ep. 13) Cine n-are bătrâni moare mai tânăr.

– Avem şi apă caldă! Suntem singura cazare de pe insulă care oferă apă caldă.
– Domnule Freddie, asta e decadenţă curată.

Omul nu minţea. Cazările de pe celelalte două plaje descriau un Pulau Weh aflat în faza de proto-turism. Dar numai din punct de vedere al condiţiilor. Preţurile, de la 15 dolari în sus pe noapte. Nimic inclus, nici măcar o pătură. Indonezienii dorm dezveliţi, ceea ce vă dorim şi dumneavoastră.

Cum vine Moş Crăciun la musulmani.

La Iboih, m-am aşezat să beau un suc şi să mănânc ceva. Sprijinit de un palmier, Ali m-a scanat imediat: bărbat alb singur. Pe el!

– Hello, friend. You want banana whisky? You want marijuana?
– Taci, omule, eşti nebun? Vrei să ne omoare pe amândoi cu pietre?
– No problem, my friend, asta e Pulau Weh, nu Banda Aceh. Relaxează-te.

Aşa cum ţi-am mai spus, în Indonezia, traficul de droguri se pedepseşte cu moartea. Iar în provincia Aceh, unde se aplică Sharia, legea islamică, traficul de alcool e o crimă la fel de gravă. Dar, ca oriunde, cei mai buni bani se fac din plăceri interzise.

La intervale regulate, un vaporaş ancorează noaptea în largul insulei şi dispare a doua zi, înainte de răsărit. Ca Moş Crăciun. Aşa ajung pe Weh drogurile, alcoolul şi materialele pornografice.  Toată lumea ştie, nimeni nu recunoaşte, toată lumea e cumva implicată în piaţa neagră, lucru confirmat şi de nonşalanţa cu care Ali a deschis subiectul.

– Nu vreau, fratele meu, nici rachiu de banane şi nici marijuana. Iar tu ai face bine să fii mai atent.
– Nu mai am nicio teamă. Sunt deja căutat de poliţie. Am venit pe insulă să mă ascund.
– Te ascunzi foarte bine, n-am ce zice. Ţine-o tot aşa şi n-or să te găsească în veci.

Cine n-are bătrâni moare la tsunami.

Cât m-am întors să cer nota, Ali mi-a urmat sfatul şi s-a făcut nevăzut. Am intrat în vorbă cu Mahmud, care părea să aibă în grijă terasa de pe plajă. Un tip înalt şi arătos, care vorbea o engleză impecabilă, mult peste statutul de cârciumar la capătul Asiei.

– Normal că vorbesc bine engleza. Am terminat universitatea, sunt inginer.
– Şi ce cauţi aici vânzând sucuri şi orez prăjit?
– Se câştigă mai bine din turism.

Pentru indonezieni, turismul este în primul rând o oportunitate de a întâlni albi pe care să-i facă de cap. Suntem simple portofele umblătoare, atât şi nimic mai mult. Visul indonezianului e să pună mâna pe inima unui alb şi să-l combine la o investiţie pe plan local. Aşa apar pensiuni, restaurante, dive shop-uri. După ce albul a băgat banii, iubirea adevărată îşi arată colţii. Străinul e trimis frumos la el acasă, localnicul rămâne cu afacerea. Două englezoaice arse de soare îl sorbeau din ochi pe interlocutorul meu. Să fie într-un ceas bun.

– Mahmud, cum a fost la tsunami? Câţi oameni au murit pe insulă?
– Treisprezece.
– Cum treisprezece? Din câţi?
– Din vreo 25.000.
– Sub 0.1 la sută. Pe voi nu v-a lovit valul?
– Ba da, dar a fost mai mic. În Banda Aceh a avut 30 de metri. Aici, doar 10.
– Şi totuşi, foarte puţine victime. Cum îţi explici?

Înainte de tsunami, apele oceanului se retrag cu sute până la mii de metri. La Phuket, Thailanda mulţi curioşi au murit pentru că plecaseră spre larg după scoici. Valul, care a măsurat “doar” trei metri, i-a prins departe de orice adăpost. Pe Pulau Weh lucrurile s-au întâmplat altfel.

– Bătrânii insulei şi-au amintit că un fenomen similar, petrecut acum mai mulţi ani, a precedat un tsunami. Oamenii i-au ascultat şi s-a dat alerta. Am fugit pe dealuri, să nu ne prindă valul. Când a venit, eram aproape toţi la adăpost. Au murit câţiva pescari rămaşi în larg şi nişte copii care se jucau pe plajă nesupravegheaţi.
– Şi în Banda Aceh de ce a murit atâta lume?
– Banda Aceh e oraş mare. Oraş modern. Cine mai ascultă de bătrâni?

(va urma)