Sumatra Tsunami Cafe (ep. 14). Nu mai e nimic, René.

…mai multe vile şi maşini de lux decât în tot restul Indoneziei. Dezastrele sunt o industrie de mare perspectivă. Ar trebui cotate la bursă.

Pe hârtie, procesul de reconstrucţie este aproape finalizat. Organizaţiile umanitare au început să-şi strângă jucăriile şi să se îndrepte către tărâmuri mai sinistrate, gen Sudan sau Haiti. În urma lor, pe lângă faptele bune pe care nu le contestă nimeni, au lăsat şi o mulţime de absurdităţi. De parcă primul tsunami n-ar fi fost suficient.

Al doilea tsunami: ONG-urile

Aşa cum pentru restul conaţionalilor lor toţi albii sunt olandezi, pentru locuitorii provinciei Aceh, toţi lucrăm la ONG-uri. Din acest motiv, o cameră igrasioasă cu baie pe hol şi gândaci pe pereţi ajunge să coste aici cât un bungallow de lux în Bali. Decontează ONG-ul, toată lumea e fericită.

Construcţia de locuinţe pentru cei rămaşi fără acoperiş e un alt proiect finalizat cu multă mândrie şi multe comunicate de presă. Ce nu se spune însă, e că cele mai multe case au fost ridicate cu 3, 4, 5 ani întârziere faţă de termenul iniţial. Sinistraţii n-au mai putut aştepta şi s-au împrăştiat pe unde au putut, fie parazitându-şi rudele îndepărtate, fie construindu-şi locuinţe în regie proprie, cu materiale cumpărate de pe piaţa neagră. De-a lungul coastei, zeci de mii de căsuţe albe, unele încă mirosind a vopsea proaspătă, stau nelocuite. Pe uşile de la intrare sunt trecute datele contractactorului, ale antreprenorului, şi numele beneficiarului. Înăuntru – pereţi goi şi duşumele goale. Aici sunt banii dumneavoastră.

Multă ofertă şi puţină cerere, iată ingredientele tristului paradis imobiliar de pe coasta de vest a Aceh-ului. O casă nouă cu două camere şi vedere superbă la ocean se poate închiria cu o sută de dolari pe lună, negociabil. Eşti singur în cartier, nu tu copii, nu tu câini sau petreceri zgomotoase. Cine trebuia să stea aici stă în altă parte.

Un cimitir locuit

Leupung era un orăşel idilic, aşezat în buza unui golfuleţ perfect, înconjurat de versanţi împăduriţi, plini de flori şi fluturi. 10.000 de pescari, grădinari şi copii se alintau zilnic în acest culcuş dăruit de Dumnezeu. În dimineaţa zilei de 26 decembrie 2004, topografia locului s-a dovedit o sabie cu două tăişuri. Tsunami-ul a smuls orăşelul din dulcea leneveală de duminică şi l-a izbit cu 100 de kilometri la oră de munţii din jur. Cele mai optimiste evaluări dau 9300 de victime. Cele mai realiste – 200 de supravieţuitori. Un cârd de barăci construite din resturi se înghesuie la baza versantului, agăţate una de alta. Oamenii, puţini şi întunecaţi, privesc în jos de parcă ar căuta ceva în noroiul amestecat cu moarte. Leupung e un cimitir locuit.

La câteva sute de metri în larg, dincolo de păşunea străvezie, de ţarcul vitelor şi de spuma valurilor, se înalţă o insuliţă de un verde strălucitor, ca o sămânţă de viaţă într-un ocean de disperare.

– Fiţi amabil, cum se numeşte insula aceea?
– Acolo era un deal pe care ne duceam animalele la păscut, înainte. A rămas aşa, cu apă de jur împrejur, ca o insulă. Dar înainte nu era insulă. Era pământ de aici până acolo şi mai departe. Erau grădini, erau case.

Nu mai e nimic, René.

Se pare că şi oceanului i-a plăcut la Leupung şi a decis să rămână aici. Tsunami-ul s-a întins doi kilometri peste uscat dar s-a retras doar unul, redesenând relieful golfului şi al întregii coaste de vest pe o lungime de 600 de kilometri. Dealurile sunt insule, insulele sunt fund de mare, pădurile au devenit lacuri, lacurile – lagune.

Nu mai e nimic, René. Nici căsuţele din copaci, nici hamacul acela în care te legănai, nici musulmanca aceea drăguţă care-ţi gătea rendang, nici soţul ei care-ţi aducea pe ascuns rachiu de palmier şi friptură de purcel.

Oamenii au dispărut, pământul a dispărut, timpul a dispărut şi el. Ticăitul acela discret al vieţii, al speranţei, al dorinţei, nu se mai aude nicăieri. Viitorul s-a înecat, trecutul e comprimat în câteva secunde, aceleaşi secunde ale aceleiaşi dimineţi de decembrie, iar prezentul se chirceşte înfricoşat în căuşele reci dintre valul acesta şi cel care-i urmează.

Pe plajă, de la un capăt la celălalt, cineva a înălţat un gard.

Va urma.

Foto: Brăduţ Florescu, iunie 2010.