Liana și Răzvan plutesc pe Amazon până la Manaus, unde întâlnesc un pakistanez poliglot, o englezoaică isterică și două râuri care se îmbrățișează.

Ce faci dacă ești pe Amazon și chiriașul uită să-ți trimită chiria la data stabilită? Râzi. Râzi în hohote.

Mihai Tufă a umplut un rucsac cu “orice e posibil” și a plecat să înconjoare Pământul la picior. Un interviu de Liana Oprea.

Cea mai frumoasă cascadă din Thailanda, cea mai frumoasă cascadă din Thailanda și cea mai frumoasă cascadă din Thailanda.

Marius, George și Radu pleacă la București să-și ia viză de Rusia. Un ghid binevoitor le dezvăluie adevăratele atracții ale Capitalei: femeile.

Marius propune să se meargă până la Sankt Petersburg cu un balon cu aer cald. George și Radu preferă mașina și autobuzul. În cel mai rusesc stil, se lasă cu bătaie.

Un nou roman de aventuri, în avanpremieră pe Tedoo.ro: povestea comică a trei clujeni care se decid să plece cu TransSiberianul.

De la apă, de la păsări și de la lilieci aflăm că miracolele există și că se petrec în fiecare zi, la intrarea într-o peșteră misterioasă din Nordul Thailandei.

Să vii în Thailanda și să nu dai noroc cu palmierul denotă că vrei o vacanță dincolo de clișeele turismului de masă.

Încep astăzi cronica unei călătorii nebuneşti în jurul lumii, care a inclus 3 continente, 10 oraşe, 11 zboruri, totalizând 35.000 de kilometri.

Câteva dintre cele mai populare metode prin care-ţi poţi consuma excesul de energie în Chiang Mai.

Povestea plecării mele în Thailanda. Şi a oamenilor care au influenţat-o.

În această atmosferă familiară de sat oltenesc am picat noi, doi tineri naivi în căutarea paradisului pierdut. Am ales cazarea lui Miguel pentru că era cea mai ieftină din tot arhipelagul: doar 80 de euro pe zi pentru un cort, trei peşti prăjiţi şi 10 litri de apă dulce pentru spălat. În Los Roques nu există izvoare.

Am plecat din Suedia în iulie. Aveam bani cât să-mi ajungă 5 ani, cu condiţia să mă limitez la un buget de 6 dolari pe zi, care să includă totul. Îmi cumpărasem bilet doar dus până în Indonezia.

Nu mai e nimic, René. Nici căsuţele din copaci, nici hamacul acela în care te legănai, nici musulmanca aceea drăguţă care-ţi gătea rendang, nici soţul ei care-ţi aducea pe ascuns rachiu de palmier şi friptură de purcel.

Au trecut 500 de zile de când am plecat şi n-am murit. De fapt, în afară de furnica aia zburătoare, era să nu mă omoare nimic.

Vremea a fost senzaţională. Am avut doar 30 de minute de ploaie în două săptămâni. Cer senin în permanenţă, vânt deloc, un Ocean Indian liniştit ca un lac de munte.

Relaţia dintre elefant şi mahout se construieşte în timp şi pentru timp. Animalul se ataşează de om ca de un frate mai mare (chiar dacă vârsta ar recomanda o perspectivă inversă) şi suferă îngrozitor atunci când mahout-ul pleacă de lângă el, fie pentru că a renunţat la slujbă, fie pentru că a păţit vreun necaz. Acesta este motivul pentru care fiecărui elefant îi sunt alocaţi doi oameni, care lucrează în schimburi de câte 12 ore.

Parcul Naţional Ob Luang arată ca şi cum Natura ar fi trebuit să-şi părăsească grabnic vila spaţioasă şi să se înghesuie, împreună cu toate avuţiile sale, într-o garsonieră. Muntele – aşezat între şifonier şi fereastră. Cele două peşteri – una pe balcon şi una pe hol. Trei cascade – două în baie şi una pe televizor. Izvorul termal – între şifonier şi uşă. Aşezarea omenească veche de 3 milenii şi picturile murale de două ori mai bătrâne – una după aragaz, cealaltă sub pat. Atârnate de lustră – cele două sute de specii de păsări ale căror aripi abia au loc să se deschidă în toată învălmăşeala asta. Şi canionul? Unde punem canionul, doamna Natură? Lăsaţi-l în mijlocul camerei, îi găsesc eu un loc.

Sumatra e o experienţă după care, întors în România, exclami: ce de lucruri de care n-am nevoie sunt în viaţa mea! Sigur, Sumatra înseamnă nisip alb şi palmieri, orangutani păroşi şi ţestoase ouătoare de mingi de ping pong, junglă şi peşti, dar mai ales zâmbet şi lumină în ochi, acorduri de chitară şi voci care ar câştiga oricând “Românii au talent”.

Abia ajuns într-un dubios orăşel de graniţă, eşti abordat de un bărbat necunoscut care îţi propune să mergi cu el în nişte sate din munţi. Ce faci? Te duci?

Lasă acasă orice aşteptare legată de o şedere plăcută şi comodă, înarmează-te cu răbdare. Mai presus de toate, deschide-ţi inima pentru că e foarte posibil ca o noapte în regim homestay la unul dintre aceste grupuri etnice să îţi schimbe perspectiva asupra vieţii.

Dacă şansele mele de a străbate cei 270 de kilometri prin munţi au stârnit dispute, sfătuitorii mei au îmbrăţişat consensul într-o privinţă: de la Chiang Mai la Mae Hong Son sunt nu mai puţin de 1000 de curbe.

Vagonul de clasa a doua miroase a deodorant, controlorii la fel. Paturile sunt curate, cu aşternuturi scoase din ţiplă. Avem aer condiţionat şi duş cu apă caldă, avem steward care ne face paturile şi ospătar care ne aduce supe de creveţi, curry chicken şi fructe exotice.

Proiectul “Thailander, Turul Thailandei pe o motoretă cu ataş” – premieră mondială – este susţinut de biroul pentru Balcani al Autorităţii pentru Turism a Thailandei. Faza I a acestuia s-a derulat în perioada martie-aprilie 2010 şi a cuprins 7 provincii din sudul Ţării Zâmbetelor, acoperind o distanţă totală de 3700 de kilometri.

Pilotul ne-a făcut un safety briefing peste umăr, întrerupându-se din când în când pentru a discuta cu turnul de control. Auzeam totul în căşti. Dacă aş fi apăsat butonul de pe manşă, le-aş fi putut zice două vorbe despre siguranţa zborului în Tanzania. Over and out.

Primul contact cu străzile din jurul Dar Es Salaam-ului este năucitor. Un soi de bucurie şi exaltare combinate cu multă panică. Van-ul cu care ne-am plimbat arăta ca după 1 milion de kilometri, băştinaşii dormeau la umbra bananierilor, pe străzi se circula şi pe stânga şi haotic şi repede.

6 români – Alina, Cristina, Diana, Mădălina, Costi şi Brăduţ – au făcut o tură de peste 1000 de kilometri în a şasea cea mai mare insulă a lumii: Sumatra, Indonezia.

Când planifici următorul concediu gândeşte-te la ce ai vrea să ştii să faci. Sigur găseşti pe cineva să te îndrume! Pentru inspiraţie, uite ce am găsit eu interesant de învăţat în două săptămâni de vacanţă:

Excursiile cu sănii se organizează în Laponia din noiembrie până în aprilie. La jumatatea lui noiembrie începe noaptea polară, cu temperaturi de -20°C, zăpadă cât vezi cu ochii și maxim 6 ore pe zi în care nu ai nevoie de lanternă sau torță ca să-ți vezi de treburi. După prima săptămână din februarie și până la mijlocul lui martie poți vedea în fiecare seară Aurora Boreală.