– Vezi, Mr. Brad, aşa se face treaba aici. Cu cap, cu muncă multă, cu seriozitate şi cu cinste. Fermierii ne ascultă şi cultivă cafeaua la standardele pe care impunem. Fără compromisuri. La rândul nostru, le contractăm oamenilor întreaga recoltă, le plătim preţul pe care l-am agreat de la început şi îi ajutăm cu expertiză şi logistică. De aceea, unele dintre cele mai bune soiuri de cafea din lume poartă numele acestei regiuni.

“Traditional way. You can help.” sugeră Johan. „Traditional” sună foarte bine în urechile străinului călător. Cât despre „help”, cine ar fi refuzat să-şi vâre braţele până la cot într-un meşteşug secular, asudând alături de localnici? Eram un cetăţean al lumii, unul de-al lor, dacă o făceam şi pe asta puteam să candidez la postul de şaman. Spectacolul putea să înceapă.

– De când lucrez ca ghid, am fost mușcat de 5 ori. Două cobre și trei vipere. Ultima oară chiar aici, la râu, când mă spălam pe picioare. Şi uite, n-am murit.
– Cuvintele tale sunt o adevărată alinare. Dar cum ai făcut? Ai avut ser anti-venin la tine?
– Ei, na! De unde ser anti-venin în Ketambe? Am aplicat metoda tradițională.

Lolo, Molo și Tolo sunt 3 zibete care, fără consimțământul lor, contribuie la edificarea societății capitaliste. De dimineață până seara sunt hrănite cu boabe de cafea pentru ca, a doua zi, din intestinul lor gros să reiasă deliciosul Kopi Luwak, cea mai scumpă cafea din lume: până la 600 de dolari kilogramul.

“Mergeți la firma elvețienilor. Ei se ocupă cu cafeaua pe-aici”. Am pornit prin ploaie în direcția trasată de arătătorul bătrânului, către o margine noroioasă de sat. Firma elvețienilor era singura construcție de cărămidă din tot Lintongul. Am sunat la ușa de termopan. Ne-a deschis un bărbat ale cărui trăsături vag europene se chirceau într-o mină surprinsă și bănuitoare.

Ştiai că între Ajibata și insula Samosir funcționează regulat un car ferry? Nu și nici nu te interesa? Nici eu n-am știut și nici nu mă interesa. Puteam să întreb. Aș fi scurtat drumul cu 10-12 ore. Dar bărbații adevărați nu cer direcții. Bărbații adevărați se rătăcesc.

Cafeaua i-a îmbogățit pe mulți. Terase și restaurante, importatori și prăjitori, exportatori și procesatori, intermediari și revânzători, pe lanțul lung de la pământ la ceașcă, fiecare zală dublează prețul. Pentru ca industria cafelei să câștige atât de bine, cineva trebuie să piardă. Aș propune să piardă fermierii. E cineva împotrivă? Se abține cineva?

La primul restaurant din Tuk-Tuk, cum treci de curbă, dai de alt semn, care pare să îl contrazică pe cel din aeroport: „We Sell Magic Mushroom”. Textul e însoțit de imagini suggestive: o ciupercă gigantică și niște norișori psihedelici, ca să fie clar. Al doilea restaurant afișează aceeași ofertă. Al treilea – la fel. Magic Mushroom, Magic Mushroom. Sunt celebrele ciuperci halucinogene, care răsar după ploaie din balega de bivol. Nu glumesc și nu încerca asta la țară. Funcționează doar în baligi tropicale.

Dacă ești nemulțumit de șoselele de la noi, te iau să conduci o săptămână prin Sumatra. Sau o zi. Sau o oră. După ce te vei fi dat jos de la volan – în cazul în care ești încă viu și nu ți-ai pierdut mințile – vei mulțumi Cerului că te-ai născut în România.

Cum se înmulțesc stelele în Malaezia. Ultimul vapor pentru Medan. De ce nu stau asiaticii la plajă. Cea mai bună mașină din lume. Singur împotriva a 600.000 de chinezi. Lacrima lui Antony.

O poveste despre una dintre cele mai mari insule ale Planetei. Despre cea mai scumpă cafea din lume și despre cel mai devastator tsunami din istorie. Despre natura umană și despre oamenii naturii. Despre drumuri de apă și drumuri de coșmar. Sumatra, Indonezia, Insula Nebună. Un foileton de Brăduț Florescu.