Avem nevoie de temple, biserici și moschei sau ne-ar fi deajuns niște copaci sub care să tăcem?

Cea mai frumoasă cascadă din Thailanda, cea mai frumoasă cascadă din Thailanda și cea mai frumoasă cascadă din Thailanda.

Începutul lui 2012 marchează trei aniversări frumoase pentru Brăduț Florescu și echipajul Tedoo.ro.

Secetă și incendii în Thailanda. Cel mai mare copac fosilizat din lume și cel mai mare lac de acumulare din țară. Casele de croazieră.

Oraşul e nelocuit pe timp de zi. Toată lumea dispare undeva, pesemne în vreo metropolă subterană cu clădiri de birouri, străzi aglomerate, claxoane şi poluare, restaurante fast food şi mall-uri. Cu o oră înainte de apus, oamenii încep să revină de pe lumea cealaltă şi străzile se animă, încet-încet, într-un crescendo de Ciuleandră.

Presupunând că te-ai întâmplat la kilometrul 600 al autostrăzii care grăbeşte viaţa de la Bangkok la Chiang Mai, nimic nu te încurajează să urmezi săgeata către centrul urbei. Câteva service-uri, prăvălii şi restaurante de popas sugerează un oraş de intersecţie ca atâtea altele în Thailanda şi în lume. Şi chiar dacă ai intra căutând adăpost pentru o noapte, cele două sau trei hoteluri chinezeşti în nuanţe tonice de igrasie te vor opri la timp, înainte să ajungi în inima Lampang-ului.

Din panta templului, valea fierbinte a Mekongului curgea până la linia aceea unde realul şi imaginarul, geografia fizică şi panteismul se întâlnesc la un ceai şi-o felie de consens. În contururile diluate de căldură, încercam să desluşesc unde se termină Thailanda, unde ar începe Myanmarul şi dacă cumva, dincolo de câmpurile acelea, desluşesc zâmbetul Laosului. Demers imposibil. Pământul îmi apărea continuu şi coerent, nedispus să gireze obsesia oamenilor de a-l împărţi în bucăţele imaginare mai uşor de stăpânit.

M-am convins: Thailanda e o ţară periculoasă. Deşi poţi merge pe stradă noaptea fără să-ţi dea cineva cu un bambus în cap, deşi poţi să-ţi laşi casa descuiată fără teamă de hoţi, Thailanda e periculoasă. Şi pericolul cel mai mare nu e acela de a-ţi pierde bunurile, ci de a le înmulţi, dându-ţi peste cap toată ordinea vieţii.

Parcul Naţional Ob Luang arată ca şi cum Natura ar fi trebuit să-şi părăsească grabnic vila spaţioasă şi să se înghesuie, împreună cu toate avuţiile sale, într-o garsonieră. Muntele – aşezat între şifonier şi fereastră. Cele două peşteri – una pe balcon şi una pe hol. Trei cascade – două în baie şi una pe televizor. Izvorul termal – între şifonier şi uşă. Aşezarea omenească veche de 3 milenii şi picturile murale de două ori mai bătrâne – una după aragaz, cealaltă sub pat. Atârnate de lustră – cele două sute de specii de păsări ale căror aripi abia au loc să se deschidă în toată învălmăşeala asta. Şi canionul? Unde punem canionul, doamna Natură? Lăsaţi-l în mijlocul camerei, îi găsesc eu un loc.

Pentru că n-am văzut prea multe filme de groază, nu am cu ce să compar drumul până aici. Cele o mie de curbe dintre Chiang Mai şi Mae Hong Son sunt o glumă. În doar 20 de mile, am urcat de la 400 la 1800 de metri, pe pante interminabile de 25-30 de grade. motorul icnea şi pocnea, de câteva ori am crezut că o să cad pe spate, am uzat de toate trucurile posibile ca s-o conving pe Unirea să treacă şi de hopul ăsta.

Încă de la intrarea în provincie aveam să aflu cine e şeful. Seninul monoton din Chiang Mai-ul vecin s-a spart în mii de bucăţele, norii au început să deseneze modele îndrăzneţe, purtaţi de vântul nebun de peste munţi. Concertul de culori şi desene s-a încheiat apoteotic sub forma unei ploi torenţiale, care m-a însoţit pe ultima sută de kilometri.

Abia ajuns într-un dubios orăşel de graniţă, eşti abordat de un bărbat necunoscut care îţi propune să mergi cu el în nişte sate din munţi. Ce faci? Te duci?

Nămolul de la Phu Klon, indiscutabil cel mai bun din Thailanda, este puternic mineralizat de apele termale cu care se amestecă pe drumul către suprafaţă. Combinaţia chimică de nămol şi ape minerale este desfăşurată explicit pe teritoriul complexului: în stânga, cum intri, o piscină cu apă curată, fierbinte şi plină de săruri. În dreapta, băltoaca noroioasă şi bolborositoare în care intri bolnav, fierbi la 70 de grade şi ieşi sănătos.

Dacă m-aş fi născut în Huay Pu Keng ca băiat, mai întâi aş avea un iepure al meu, apoi aş prinde un elefant, l-aş îmblânzi şi l-aş vinde. Mi-aş petrece zilele pescuind pe râu, scăldându-mă, împletind sau reparând năvoade, tăind pădurea ca să fac loc de culturi şi rost de lemne pentru foc.

Undeva între 7 şi 14 ani, orice fecior de thailandez buddhist trebuie să petreacă o perioadă la templu. Este doar prima sa experienţă monahală, ce marchează trecerea de la copilărie la adolescenţă. După majorat, dacă nu trebuie să stea acasă şi să-şi ajute părinţii la treburi, va îmbrăca din nou roba portocalie pentru cel puţin trei luni. Ambele evenimente se lasă cu bucurie şi fast pentru părinţi. E o onoare să îţi călugăreşti copilul.

Sute de crapi albaştri înoată leneş în râuleţul care ţâşneşte de sub munte. Îi poţi privi, îi poţi hrăni, dar nu te gândi să-i pescuieşti: Buddha însuşi le oferă protecţie.

Nu mai departe de acum 20 de ani, dealurile din jurul Ban Rak Thai erau cultivate cu mac. Heroina şi Yaa Baa se plimbau dincolo şi dincoace de graniţă ca la mama lor acasă. Localnicii zăceau ore întregi în transă, ghemuiţi lângă lulele uriaşe, iar când se trezeau puneau mâna pe mitraliere şi se împuşcau cu clanurile de traficanţi din Burma.

Oamenii mari merg la temple şi spală, simbolic, statuile lui Buddha şi mâinile călugărilor, de la care primesc binecuvântarea. Tineretul se înarmează cu butoaie, găleţi, furtune şi puşti cu apă şi stropeşte tot ce mişcă. Doar monahii şi bătrânii scapă neudaţi. Poliţia şi armata, nu.

Cartierul Gâturilor Lungi e aşezat în spatele satului thailandez, pe celălalt mal al pârâului. Apărătorii drepturilor omului l-ar cataloga drept human zoo sau touristic getto. Personal, aş adopta o atitudine ceva mai nuanţată.

Dacă şansele mele de a străbate cei 270 de kilometri prin munţi au stârnit dispute, sfătuitorii mei au îmbrăţişat consensul într-o privinţă: de la Chiang Mai la Mae Hong Son sunt nu mai puţin de 1000 de curbe.

Thailandezii sunt curaţi ca pisicile de rasă. Prin comparaţie cu ei, albii imaculaţi sunt nişte îngălaţi şi nişte mizeri.

Vagonul de clasa a doua miroase a deodorant, controlorii la fel. Paturile sunt curate, cu aşternuturi scoase din ţiplă. Avem aer condiţionat şi duş cu apă caldă, avem steward care ne face paturile şi ospătar care ne aduce supe de creveţi, curry chicken şi fructe exotice.

Proiectul “Thailander, Turul Thailandei pe o motoretă cu ataş” – premieră mondială – este susţinut de biroul pentru Balcani al Autorităţii pentru Turism a Thailandei. Faza I a acestuia s-a derulat în perioada martie-aprilie 2010 şi a cuprins 7 provincii din sudul Ţării Zâmbetelor, acoperind o distanţă totală de 3700 de kilometri.

În noaptea de 6 aprilie 2010, pe Terra au avut loc două evenimente notabile. Primul: Barcelona a învins Arsenal cu 4-1, toate cele 4 goluri ale catalanilor fiind marcate de Lionel Messi. Despre al doilea am aflat abia la micul dejun.

Săptămâna viitoare, cum se mai liniştesc furtunile groaznice de pe aici, urcăm pe vapor şi o luăm spre nord. Doar eu şi Unirea. Elena rămâne în Koh Phangan, să aibă grijă de site, de motan şi de voi.

Mi-a luat puțin peste o oră să străbat cei 70 de kilometri până în oraș. Prăfos, poluat și aglomerat ca orice oraș din Asia, Surat Thani își confirma statutul de transportation hub al provinciei. Aici, lumea vine ca să plece mai departe.

Gata, am decis. Frumusețea din imagine se va numi UNIREA. Iată câteva motive: