Se afirmă din ce în ce mai des că “noi, oamenii” suntem de vină pentru tot. Propun să nuanțăm această afirmație observând îndeaproape un subiect specific: poluarea apelor cu PET-uri.

“Nicio armată din lume nu se poate împotrivi unei idei al cărei timp a sosit.” – Victor Hugo.

Vântul, corabia și marinarii conspiră cot la cot. Ziua când sardelele au fost mai deștepte decât omul. Ce face francezul opt minute pe an. Cum mi-a luat-o Financial Times înainte. De ce nu dă Stephan cu “rondop”.

Cum se poate transforma timpul în spațiu cu un velier, o hartă și un ceas. Câți litri are de fapt o ciocolată. Rachel își dă demisia în direct și în exclusivitate. Un gard apare în mijlocul mării.

În Canalul Mînecii există o resursă misterioasă și inepuizabilă din care englezii fabrică albume rock și universități de elită.

Peste ani și ani, când revirimentul transportului comercial cu vele va cuprinde întreaga planetă, povestea de astăzi va deveni filă dintr-o frumoasă istorie.

Traversez Canalul Mînecii din Franța către Anglia în brațele albe și reci ale unei femei nemaipomenit de aprige.

O poveste despre legătura indisolubilă dintre cumpătare și libertate. O poveste cu corăbii vechi și oameni la fel de vechi. O poveste despre lecțiile de viitor pe care ni le poate da trecutul.

Bunica mea a trăit în cumpătare timp de 85 de ani și n-a știut nicio clipă că stilul ei de viață se numește sustenabilitate.

Cafeaua i-a îmbogățit pe mulți. Terase și restaurante, importatori și prăjitori, exportatori și procesatori, intermediari și revânzători, pe lanțul lung de la pământ la ceașcă, fiecare zală dublează prețul. Pentru ca industria cafelei să câștige atât de bine, cineva trebuie să piardă. Aș propune să piardă fermierii. E cineva împotrivă? Se abține cineva?