Ai două-trei zile în Bangkok și nu știi cum să le umpli? Permite-mi să-ți dau de lucru.

A doua vizită la templul Tham Tab Tao mi-a prilejuit un moment special şi pilduitor.

Revenind în realitate, Tham Tab Thao nu e un “MUST SEE”, dar e cu siguranţă un “WORTH SEEING”. Dacă vrei să vezi un templu cu un caracter special fără să te calci pe picioarele goale cu alte sute de turişti sau simpli credincioşi, aici e de venit.

Oraşul e nelocuit pe timp de zi. Toată lumea dispare undeva, pesemne în vreo metropolă subterană cu clădiri de birouri, străzi aglomerate, claxoane şi poluare, restaurante fast food şi mall-uri. Cu o oră înainte de apus, oamenii încep să revină de pe lumea cealaltă şi străzile se animă, încet-încet, într-un crescendo de Ciuleandră.

Wat Rong Khun este singurul templu alb din Thailanda. În vreme ce ctitorii tuturor celorlalte aşezăminte de cult au găsit de cuviinţă să toarne în aur povestea gloriei lui Buddha, domnul Chalermchai Kositpipat a privit proiectul din altă perspectivă: cea a curăţeniei interioare. Templul este alb pentru că sufletul lui Buddha este imaculat.

Încă de la intrarea în provincie aveam să aflu cine e şeful. Seninul monoton din Chiang Mai-ul vecin s-a spart în mii de bucăţele, norii au început să deseneze modele îndrăzneţe, purtaţi de vântul nebun de peste munţi. Concertul de culori şi desene s-a încheiat apoteotic sub forma unei ploi torenţiale, care m-a însoţit pe ultima sută de kilometri.

Undeva între 7 şi 14 ani, orice fecior de thailandez buddhist trebuie să petreacă o perioadă la templu. Este doar prima sa experienţă monahală, ce marchează trecerea de la copilărie la adolescenţă. După majorat, dacă nu trebuie să stea acasă şi să-şi ajute părinţii la treburi, va îmbrăca din nou roba portocalie pentru cel puţin trei luni. Ambele evenimente se lasă cu bucurie şi fast pentru părinţi. E o onoare să îţi călugăreşti copilul.

Mi s-a parut important, aşa că a doua zi la două m-am întors la templu. Am ascultat discursuri şi incantaţii timp de două ore, încolonată între zeci de doamne thailandeze îmbrăcate în alb.

Nakhon-cum? Ştiu că e un nume super-mega-complicat care nu vă spune nimic. Nici mie nu mi-a spus până să încep pre-documentarea pentru tura cu ataș prin sudul Thailandei. Acum îmi spune multe.

Songkhla este cel mai mare lac natural din Thailanda, care acoperă o suprafață de 1000 de kilometri pătrați. Tehnic vorbind, lacul nu e chiar un lac, ci o un complex de lagune în care se amestecă apele dulci venite dinspre munți cu cele sărate ale Golfului Thailandei.

Asfințitul vopsise în auriu apele râului și casele albe, sclipitoare, de pe malurile lui. Pe străduțe, oameni colorați, magazine colorate, cafenele colorate, motorete colorate, lumini și miresme. Orașul m-a întâmpinat cu zâmbete surprinse.

Fără nicio glumă, templul budhist e fabulos. Am fost să-l văd de 4 ori în 3 zile. Chiar dacă aveam treabă în altă parte, îmi căutam alt drum, ca să trec pe lângă el. De fiecare dată e altfel.

Există niște tărâmuri despre care pun pariu că nu știți cum sunt cei care se duc acolo sau de ce merită să mergeți, chiar dacă asta poate însemna ceva de rău. Hai sa vedem.