O încercare de a explica iraționalul frumuseții, fie că este vorba despre femei, despre flori sau despre plaje. Și câteva locuri pentru care o să-mi mulțumești într-o zi.

Pe Koh Jam nemții trăiesc după Coran, zeii se reîncarnează în oameni și fiecare are darul profeției.

Ai două-trei zile în Bangkok și nu știi cum să le umpli? Permite-mi să-ți dau de lucru.

Avem nevoie de temple, biserici și moschei sau ne-ar fi deajuns niște copaci sub care să tăcem?

Cea mai frumoasă cascadă din Thailanda, cea mai frumoasă cascadă din Thailanda și cea mai frumoasă cascadă din Thailanda.

Începutul lui 2012 marchează trei aniversări frumoase pentru Brăduț Florescu și echipajul Tedoo.ro.

Secetă și incendii în Thailanda. Cel mai mare copac fosilizat din lume și cel mai mare lac de acumulare din țară. Casele de croazieră.

Să vii în Thailanda și să nu dai noroc cu palmierul denotă că vrei o vacanță dincolo de clișeele turismului de masă.

În timpul războiului din Vietnam, mai mulţi piloţi au raportat apariţia unui călugăr zburător la altitudini de 2-3000 de metri deasupra localităţii.

Revenind în realitate, Tham Tab Thao nu e un “MUST SEE”, dar e cu siguranţă un “WORTH SEEING”. Dacă vrei să vezi un templu cu un caracter special fără să te calci pe picioarele goale cu alte sute de turişti sau simpli credincioşi, aici e de venit.

Oraşul e nelocuit pe timp de zi. Toată lumea dispare undeva, pesemne în vreo metropolă subterană cu clădiri de birouri, străzi aglomerate, claxoane şi poluare, restaurante fast food şi mall-uri. Cu o oră înainte de apus, oamenii încep să revină de pe lumea cealaltă şi străzile se animă, încet-încet, într-un crescendo de Ciuleandră.

Presupunând că te-ai întâmplat la kilometrul 600 al autostrăzii care grăbeşte viaţa de la Bangkok la Chiang Mai, nimic nu te încurajează să urmezi săgeata către centrul urbei. Câteva service-uri, prăvălii şi restaurante de popas sugerează un oraş de intersecţie ca atâtea altele în Thailanda şi în lume. Şi chiar dacă ai intra căutând adăpost pentru o noapte, cele două sau trei hoteluri chinezeşti în nuanţe tonice de igrasie te vor opri la timp, înainte să ajungi în inima Lampang-ului.

Din panta templului, valea fierbinte a Mekongului curgea până la linia aceea unde realul şi imaginarul, geografia fizică şi panteismul se întâlnesc la un ceai şi-o felie de consens. În contururile diluate de căldură, încercam să desluşesc unde se termină Thailanda, unde ar începe Myanmarul şi dacă cumva, dincolo de câmpurile acelea, desluşesc zâmbetul Laosului. Demers imposibil. Pământul îmi apărea continuu şi coerent, nedispus să gireze obsesia oamenilor de a-l împărţi în bucăţele imaginare mai uşor de stăpânit.

Relaţia dintre elefant şi mahout se construieşte în timp şi pentru timp. Animalul se ataşează de om ca de un frate mai mare (chiar dacă vârsta ar recomanda o perspectivă inversă) şi suferă îngrozitor atunci când mahout-ul pleacă de lângă el, fie pentru că a renunţat la slujbă, fie pentru că a păţit vreun necaz. Acesta este motivul pentru care fiecărui elefant îi sunt alocaţi doi oameni, care lucrează în schimburi de câte 12 ore.

M-am convins: Thailanda e o ţară periculoasă. Deşi poţi merge pe stradă noaptea fără să-ţi dea cineva cu un bambus în cap, deşi poţi să-ţi laşi casa descuiată fără teamă de hoţi, Thailanda e periculoasă. Şi pericolul cel mai mare nu e acela de a-ţi pierde bunurile, ci de a le înmulţi, dându-ţi peste cap toată ordinea vieţii.

Parcul Naţional Ob Luang arată ca şi cum Natura ar fi trebuit să-şi părăsească grabnic vila spaţioasă şi să se înghesuie, împreună cu toate avuţiile sale, într-o garsonieră. Muntele – aşezat între şifonier şi fereastră. Cele două peşteri – una pe balcon şi una pe hol. Trei cascade – două în baie şi una pe televizor. Izvorul termal – între şifonier şi uşă. Aşezarea omenească veche de 3 milenii şi picturile murale de două ori mai bătrâne – una după aragaz, cealaltă sub pat. Atârnate de lustră – cele două sute de specii de păsări ale căror aripi abia au loc să se deschidă în toată învălmăşeala asta. Şi canionul? Unde punem canionul, doamna Natură? Lăsaţi-l în mijlocul camerei, îi găsesc eu un loc.

Pentru că n-am văzut prea multe filme de groază, nu am cu ce să compar drumul până aici. Cele o mie de curbe dintre Chiang Mai şi Mae Hong Son sunt o glumă. În doar 20 de mile, am urcat de la 400 la 1800 de metri, pe pante interminabile de 25-30 de grade. motorul icnea şi pocnea, de câteva ori am crezut că o să cad pe spate, am uzat de toate trucurile posibile ca s-o conving pe Unirea să treacă şi de hopul ăsta.

Wat Rong Khun este singurul templu alb din Thailanda. În vreme ce ctitorii tuturor celorlalte aşezăminte de cult au găsit de cuviinţă să toarne în aur povestea gloriei lui Buddha, domnul Chalermchai Kositpipat a privit proiectul din altă perspectivă: cea a curăţeniei interioare. Templul este alb pentru că sufletul lui Buddha este imaculat.

Încă de la intrarea în provincie aveam să aflu cine e şeful. Seninul monoton din Chiang Mai-ul vecin s-a spart în mii de bucăţele, norii au început să deseneze modele îndrăzneţe, purtaţi de vântul nebun de peste munţi. Concertul de culori şi desene s-a încheiat apoteotic sub forma unei ploi torenţiale, care m-a însoţit pe ultima sută de kilometri.

Abia ajuns într-un dubios orăşel de graniţă, eşti abordat de un bărbat necunoscut care îţi propune să mergi cu el în nişte sate din munţi. Ce faci? Te duci?

Nămolul de la Phu Klon, indiscutabil cel mai bun din Thailanda, este puternic mineralizat de apele termale cu care se amestecă pe drumul către suprafaţă. Combinaţia chimică de nămol şi ape minerale este desfăşurată explicit pe teritoriul complexului: în stânga, cum intri, o piscină cu apă curată, fierbinte şi plină de săruri. În dreapta, băltoaca noroioasă şi bolborositoare în care intri bolnav, fierbi la 70 de grade şi ieşi sănătos.

Dacă m-aş fi născut în Huay Pu Keng ca băiat, mai întâi aş avea un iepure al meu, apoi aş prinde un elefant, l-aş îmblânzi şi l-aş vinde. Mi-aş petrece zilele pescuind pe râu, scăldându-mă, împletind sau reparând năvoade, tăind pădurea ca să fac loc de culturi şi rost de lemne pentru foc.

Undeva între 7 şi 14 ani, orice fecior de thailandez buddhist trebuie să petreacă o perioadă la templu. Este doar prima sa experienţă monahală, ce marchează trecerea de la copilărie la adolescenţă. După majorat, dacă nu trebuie să stea acasă şi să-şi ajute părinţii la treburi, va îmbrăca din nou roba portocalie pentru cel puţin trei luni. Ambele evenimente se lasă cu bucurie şi fast pentru părinţi. E o onoare să îţi călugăreşti copilul.

Cascada are doar 10 metri înălţime, dar astfel de frumuseţi nu se măsoară cu ruleta, ci cu prezenţa. Cum cobori dinspre şosea, bambuşi tineri ţâşnesc din solul roşcat ca nişte ciufuri de puştan obraznic. Pădurea densă şi proaspătă se apleacă deasupra şuvoiului ca şi cum ar vrea să facă o baie. În stânga se formează un bazin natural în care cascada aruncă apă limpede şi răcoroasă. O piscină perfectă.

Sute de crapi albaştri înoată leneş în râuleţul care ţâşneşte de sub munte. Îi poţi privi, îi poţi hrăni, dar nu te gândi să-i pescuieşti: Buddha însuşi le oferă protecţie.

Deşi pe dinafară par mititele rău, căsuţele ascund două paturi queen size, aer condiţionat, ventilator (să fie), duş cu apă caldă şi un televizor, pentru cine e atât de nebun încât să nu-şi petreacă toată ziua drogându-se cu frumuseţea locurilor.

Nu mai departe de acum 20 de ani, dealurile din jurul Ban Rak Thai erau cultivate cu mac. Heroina şi Yaa Baa se plimbau dincolo şi dincoace de graniţă ca la mama lor acasă. Localnicii zăceau ore întregi în transă, ghemuiţi lângă lulele uriaşe, iar când se trezeau puneau mâna pe mitraliere şi se împuşcau cu clanurile de traficanţi din Burma.

Oamenii mari merg la temple şi spală, simbolic, statuile lui Buddha şi mâinile călugărilor, de la care primesc binecuvântarea. Tineretul se înarmează cu butoaie, găleţi, furtune şi puşti cu apă şi stropeşte tot ce mişcă. Doar monahii şi bătrânii scapă neudaţi. Poliţia şi armata, nu.

Cartierul Gâturilor Lungi e aşezat în spatele satului thailandez, pe celălalt mal al pârâului. Apărătorii drepturilor omului l-ar cataloga drept human zoo sau touristic getto. Personal, aş adopta o atitudine ceva mai nuanţată.

Dacă şansele mele de a străbate cei 270 de kilometri prin munţi au stârnit dispute, sfătuitorii mei au îmbrăţişat consensul într-o privinţă: de la Chiang Mai la Mae Hong Son sunt nu mai puţin de 1000 de curbe.