Umphang. Poveste cu un Tarzan și multe cascade.

Per ansamblu, Thailanda nu este o țară sălbatică. Natura a fost îmblânzită, mai cu forța, mai cu vorba bună. Așa că riști mai mult să prinzi o răceală groaznică de la aerul condiționat decât să fii mușcat de o cobră sau atacat de un tigru. Thailanda este o țară domestică. Per ansamblu.

Sălbăticia Thailandei este pusă bine, în zecile de parcuri naturale care pigmentează harta țării cu un verde profund. Iar dintre aceste zeci de parcuri naturale, cel mai consistent se află la sud de Umphang, în provincia Tak. Singura problemă e să reușești să ajungi până acolo.

Umphang este punctul terminus al Thailandei omenești. Șoseaua care leagă sătucul montan de restul civilizației se termină brusc, la intrarea în parcul național Thung Yai Naresuan. De aici și până la Sangklaburi – cel mai apropiat oraș de dincolo de munți – e doar pădure deasă, populată fără jenă de tigri, elefanți și zburătoare de toate felurile. 153 de specii de mamifere, 41 de specii de reptile, aproape 500 de soiuri de păsări și peste 100 de specii de pești. Sumatra Thailandei, cu alte cuvinte.

Șoseaua cerului

Drumul până la Umphang e o legendă în sine printre motocicliști. I se mai spune “Șoseaua Cerului”, pentru că urcă până la altitudini de 1.400-1.500 de metri. I se mai spune și “Șoseaua Morții”, dar din cu totul alte motive. Am plecat la drum urmărit de aceleași eterne priviri pline de compătimire: „Ai să te faci praf. E imposibil să mergi până la Umphang cu tricicleta aia sau cum i-o zice.”

Întrucât sunt foarte puține șanse ca vreunul dintre cititorii mei să-mi urmeze întocmai exemplul, am să păstrez detaliile tehnice pentru forumurile specializate în motociclism de aventură. N-are rost să colbuiesc această pagină cu informații despre pante, unghiuri și calitatea carosabilului. Șoseaua Cerului este o experiență de trăit la bordul oricărui tip de autovehicul.

Drumul te hipnotizează cu frumusețea peisajului, aruncându-ți în cale văi ample și abrupte, întrerupte de munți cărnoși din care picură asupra ta parfum de flori și ciripit de păsări. Veverițele îți taie calea negrăbite, conștiente fiind că puținele tărtărețe care trec pe-aici abia își trag motoarele, epuizate de urcușuri, speriate de iminența unei prăbușiri în râpele fără fund.

Spre sfârșitul minunatului calvar, un semn te anunță: “Atenție! Coborâre abruptă pentru următorii 4 kilometri”. Iisuse! Și parfumul florilor dispare, înlocuit de mirosul frânelor încinse, iar ciripitul păsăresc se risipește sub scârțâitul sabotat al plăcuțelor.

Conform tradiției, la sosirea în Umphang primești o diplomă de absolvire a celor 1.216 curbe de pe traseul de 168 de kilometri. Trec linia de finish prăfuit și tras la față după 6 ore de stres motorizat. Dar nu aflu nici primar, nici fanfară la intrarea în sat. Umphang se întinde peste dealuri leneș ca un motan, așteptând răcoarea de dincolo de apus. Dau o tură de recunoaștere. Topografia rătăcită a locului mă înfundă pe o străduță îngustă, îngrădită cu flori galbene și roșii.

Tarzan, bancherul.

– Căutați cazare? Vă pot oferi cea mai ieftină cameră din sat. Doar 200 de baht pe noapte (5 euro).
– Deh, știu și eu?

Bărbatul stă în mijlocul curții, cu o cârpă înfășurată în jurul brâului. Mic și subțire, cu o privire pătrunzătoare și o tensiune agilă animându-i mușchii bine conturați, pare un Tarzan în miniatură. Iată nobilul sălbatic care, deși a copilărit în junglă alături de fiare sălbatice, vorbește o engleză inteligibilă și are maniere.  Ăsta-i ghidul care-mi trebuie. Pentru cazare, însă, ar trebui să-mi dau un ochi și prin alte părți. Încep manevrele evazive.

– Apă caldă aveți la cameră?
– Desigur.
– Dar internet? Internet aveți? Eu fără internet nu pot.

Cu asta eram sigur că îl încui.

– Avem și internet. Wi-Fi e bine?
– Sunteți sigur? Internet Wi-Fi aici?
– Uitați, domnule, routerul pe perete!

Umphang, satul lenes ca un motan.

Și-am descălecat o șa, lăsând-o pe Unirea să-și răcorească puțin metalul încins. Păcănea din toate încheieturile ei albastru-argintii. Săraca, iar făcuse o nefăcută.

– Cu asta ați venit?
– Cu asta.
– De unde?
– De la Chiang Mai.
– Iisuse!
– Așa am zis și eu.

Ne așezăm sub umbrarul înflorit, să discutăm despre excursia în parcul național. Domnul Dech scoate o hartă militară, pe care sunt trecute fiecare cotă, fiecare firicel de apă și fiecare potecă. Întind mâna peste hartă și încerc să schițez un traseu care să cuprindă totul într-o singură zi. Imposibil. De la degetul mic la inelar sunt 6 ore de trekking solicitant. Între inelar și degetul mare trebuie traversat un râu, doar că podețul s-a rupt în toamnă. Distanța de cinci palme de aici până la capătul rezervației presupune tot atâtea zile de tropăială întensivă, cu cort și merinde în spate.

Thung Yai Naresuan este cea mai mare rezervație din Thailanda. Împreună cu Huai Kha Khaeng și de alte 17 rezervații de aici și din Myanmar, constituie cel mai mare conglomerat de zone protejate din Asia de Sud Est. Se află în patrimoniul UNESCO din 1991. Wild thing!

Bat palma cu domnul Dech pe un traseu exhaustiv, extenuant și exorbitant. Sunt singurul mușteriu și toate costurile se amortizează în capul meu.

– Credeam că faceți excursii în fiecare zi, cu grupuri organizate, cu tot tacâmul.
– Organizăm doar atunci când avem clienți. Mai sunt doi turiști în sat. Americani, australieni, ceva de genul ăsta. Dacă-i convingeți să vină și ei în excursie, pot vă fac un preț mai bun.
– Doi turiști?
– E low season.
– Mie-mi seamănă mai degrabă a no-season.