Umphang. Poveste cu un Tarzan și multe cascade.

Dacă tot am ajuns până aici, n-are rost să mă calicesc. Îmi place de domnul Dech. Omul își știe și locurile și meseria. Muntean adevărat. La fiecare întrebare a mea, răspunde fără să ezite, adăugând sugestii și precauții binevenite. Îmi sugerează ca, până apune soarele, să dau o fugă până pe Doi Huammod, de unde „se vede frumos”.

– Domnule Dech, abia aștept excursia de mâine. Cred că o să-mi fiți un ghid excelent.
– A, nu, eu nu sunt ghid. Lucrez la bancă, în sat. Dau credite. Mâine trebuie să fiu la servici.
– Și eu cu cine merg?
– Cu un prieten de-al meu care e ghid. De condus o să conducă nevastă-mea. Ieșim mai ieftin așa.
– La o adică, pot să conduc eu. Să nu se mai deranjeze doamna.

Dech îmi răspunde cu acel zâmbet asiatic care se poate traduce prin „ți-aș zice eu vreo două, dar nu vreau să mă murdăresc pe karmă”. Strânge harta și se îndreaptă spre bucătărie, de unde sus numita soție iese cu o farfurie aburindă și doi copii agățați de poale. O gospodină. Cum să conducă tanti asta off-road prin cel mai sălbatic parc național al Thailandei?

Apusul “se vede frumos” de pe Doi Huammod, aruncând umbre roșiatice peste întreaga vale. Fumul care se ridică în continuare din pădurile arzânde estompează contururile dealurilor și verdele frunzișului. Împart solitudinea piscului cu o familie de localnici. La schimb, familia insistă să împartă cu mine un păhărel de wiskey. Explic prin semne că nu beau la ghidon.

Thi Lo Cho. Cascada Curcubeu.

Doamna Nataphon înhață volanul camionetei cu mânuțele ei delicate de mamă și soție. Schimbătorul de viteze scrășnește odios și mașina țâșnește din curte, speriind de moarte cele trei cotarle care-și odinesc puricii la soare pe mijlocul uliței. În remorcă avem o barcă gonflabilă și doi băieți negricioși, cu trăsături blând-sălbatice de ursuleți. Acesta este echipajul expediției mele de astăzi.

Ajungem imediat pe malul râului și tragem barca la apă. Mă întorc să-mi iau rucsacul și îmi ard o portieră peste piciorul stâng. Urc pe barcă mormăind de durere: ferește-mă, Doamne, de civilizație, că de sălbăticie mă feresc singur. Băieții îmi întind o vâslă și pornim, în timp ce doamna Nathaphon chinuie din nou cutia de viteze și demarează într-o tornadă de praf.

– Pa, băieți, ne vedem mai târziu.

Ghizii mei se prezintă: Thon și Chat. Dar numai Dumnezeu știe cum îi cheamă de fapt. Thailandezii obișnuiesc să-și ia astfel de pseudonime pe care noi, străinii, să le putem asimila mai ușor. Kujakhorn se prezintă Kae, Aumphon își spune Ay, Sungkaeow își zice Keo, iar pe buna mea prietenă Thanwaya toată lumea o știe drept Junior. Astfel se evită numeroase fracturi de maxilar. Mă prezint și eu în formă prescurtată: Brad.

N-a mai plouat de luni de zile. Râul Khlong, care în lunile de muson zbiară de trezește munții din somn, astăzi curge șoptit și mieros ca povestea unui bătrân. Versanți semeți de calcar se apleacă peste apă, comentând povestea cu foșnet de bambuși. Împingem încet în vâsle, cât să ținem pasul cu istorisirea.

Desișul se comprimă într-un tunel verde și dens. Pădurea ciripește proaspăt, inocent, apărată de om împotriva omului. Am văzut ceva râuri și ceva codri în viața mea, iar senzația de aici e una dintre cele mai curate pe care le-am simțit vreodată.

– Uitați! Acolosus!

Thi Lo Cho, Cascada Curcubeu

Băieții înfig vâsla în nisip și încetinim. Ridic privirea către acolosus. O perdea albă, translucidă, alcătuită din milioane de stropi minusculi de apă, se pulverizează de-a lungul malulului stâncos de-aici și până la următorul cot de râu. Razele de soare care pătrund prin filtrul pădurii convertesc pulberea de stropi în curcubee. E ireal. E ca-n cărțile poștale chinezești care fac cu ochiul. E frumos până la limita kitsch-ului.

– Thi Lo Cho. Cascada Curcubeu.

Thon face prezentările și se sprijină în vâslă, privind fenomenul cu aceeași uimire smerită pe care o trăiesc și eu. Cascada Curcubeu desenează culori răcoroase pe pânza pădurii în timp ce, dedesubt, râul molfăie pietre rotunde și gălbui ca niște roți de cașcaval.

Dar nu suntem singuri în Univers. O altă barcă trece pe lângă noi. La bord, un cuplu de blonzi chirăie a uimire. Americani. Aha. Cu durere în suflet, îl rog pe Thon să ne desprindă de mal și să încerce s-o ia înaintea bărcii concurente. Am nevoie de liniște ca să văd.

Plutim trei ore pe Khlong, îmbiați de cascade, insulițe și peșteri, însoțiți de păsări colorate și curioase, legănați de povestea șoptită și mieroasă a râului. Khlong taie masivul Dawna de la nord la sud, intră în provincia Kanchanaburi unde se transformă în legendarul Kwai și își încheie misiunea la vest de Bangkok, în apele azurii ale Golfului Thailandei. Am putea pluti de aici și până la mare. Nu-i așa, Thon?

-Nu, nu se poate merge. Sunt cascade.

A, da, cascadele, cum să uit de ele? Pentru ce-am bătut tot drumul ăsta de calvar până la Umphang dacă nu pentru minunatele sale cascade?

Tragem barca pe uscat. La propriu. Băieții se apucă s-o desumfle. Doamna Nataphon ne așteaptă deja, învârtind cheile camionetei pe deget. Ne-a făcut mâncare. Așternem masa pe malul râului și mâncăm tăcuți, apucând cu degetele orezul prăjit și legumele. Soarele s-a ridicat la înălțimea prânzului. Coroanele copacilor scrâșnesc de căldură dar aici, la poale, e răcoare. Ne spălăm pe mâni în apele Khlong-ului și pornim pe jos spre Marea Cascadă.