Umphang. Poveste cu un Tarzan și multe cascade.

Thi Lo Su. Cea mai frumoasă.

De un an visez să ajung la cascada-minune a Thailandei, cea mai iubită, cea mai râvnită, cea mai misterioasă cădere de apă din Țara Zâmbetului. De un an tot încerc să ajung la ea, dar ba vremea, ba alte proiecte mă amână. Azi am s-o văd. În sfârșit, am s-o văd pe Thi Lo Su.

Paradoxal, pe ultimul kilometru până la cascadă este construit un trotuar. Un trotuar prin pădurea virgină.  Neted, drept, prevăzut cu trepte, balustrade, locuri de odihnă și rampe pentru scaunele cu rotile. Până la intrare se poate ajunge și cu mașina, pe un drum forestier ciomăgit de viituri. Dar de aici încolo e boerie. 20 de minute de jungle trekking pe asfalt te aduc la baza cascadei. Odată ajuns, realizezi că merita să vii aici și de-a bușilea, pe un covor de cobre.

Specialiștii nu s-au pus nici până în ziua de azi de acord dacă Thi Lo Su este sau nu este cea mai mare cascadă a Thailandei. Nici n-ar avea cum, pentru că măsurătorile sunt aproximative. Unele estimează că Thi Lo Su are, cu totul, 200 de metri înălțime. Altele zic că ar fi vreo 400, de fapt. Că ar fi cea mai înaltă. Ba nu, de fapt că ar fi cea mai mare din punctul de vedere al volumului de apă. Ba nu, că n-ar fi cea mai mare. În fine. Toate această cacofonie de voci se armonizează pe un singur subiect: Thi Lo Su este cea mai frumoasă cascadă. Și, până la urmă, asta e tot ce contează.

Thi Lo Su, cea mai frumoasa.

Dar Thi Lo Su nu este o cascadă, ci un festival de cascade. Unele înalte și subțiri ca niște fuioare de fum, altele scunde și durdulii, suplinind lipsa de impetuozitate printr-un surplus de albastru-verzui. Cascade ca niște simfonii lichide, cascade vesele, gregare, ca dansurile țărănești, cascade suple și zglobii, strecurându-se printre degetele pădurii precum cântecul ielelor. Între ele, havuzuri cu liniște limpede și răcoroasă.

Soarele e de partea cascadei. Încerc să fac câteva fotografii, dar orbesc și eu, îmi orbesc și aparatul. Parcă întregul univers – incluzând aici și specialiștii – conspiră la misterul acestei cascade, ferite de măsurători meschine și de ochiul profanator al camerelor foto. Renunț la meserie și mă cațăr, din piatră în piatră, către nivelurile de sus. Dacă acum, după 4-5 luni de secetă, Thi Lo Su arată așa, ce nebunie trebuie să fie în sezonul ploios?

Ko Tha. Cum să te distrezi fără electricitate.

De la Thi Lo Su în jos, drumul forestier își pierde orice doză de bun simț. Podețele șubrede care traversează desele râulețe au lemnul putred și năpădit de termite. Când trecem peste ele cu cele două tone și jumătate ale camionetei, bietele punți pârâie a pensionare: nu mai pot, frate, gata, asta e ultima camionetă pe care-o mai suport.

– În sezonul ploios nu se poate veni. În niciun caz cu mașina. Doar pe jos, prin noroi. Faci o zi pe drum, campezi o noapte, stai o zi la cascadă, mai campezi o noapte, faci încă o zi înapoi…

Doamna Nathaphon conduce ca un demon. Ferm, precis, fără ezitări, pe drumul ăsta pe care nici piciorul nu cutează să calce fără teama de entorse. Ne dăm cu capul de geamuri și de tavanul cabinei. Un hop mai serios îl proiectează pe Thon de pe bancheta din spate pe umărul meu. Motorul răcnește ca un leu împușcat, ambreiajul începe să miroasă a mort, femeii nu-i tremură un mușchi pe față. Am judecat-o greșit. Îmi cer scuze și îmi retrag aroganța că aș fi putut conduce mai bine decât ea. N-aș fi putut conduce deloc.

Ko Tha este un sătuc de etnici karen, îndeobște ambalați de industria turistică sub brandul hill tribes. Localnicii din Ko Tha, care nu păreau să realizeze că sunt o atracție, își hrăneau liniștiți animalele: porci, găini și elefanți.

– Aici încă se folosesc elefanții în agricultură. Oamenii nu-și permit tractoare.

Înafară de muncă, prea multe lucruri nu-s de făcut în Ko Tha. Tinerii, văduviți de discoteci și săli de biliard, își petrec după-amiezele fierbinți la cascada omonimă. Cascada satului, cum ar veni. Haidem și noi. Nu e departe. Da, lasă că vă știu eu pe voi, ăștia de la munte. Pentru voi nici Luna nu e departe.

In satul Ko Tha, care da si titlul cascadei de mai jos.

Doamna Nathaphon conduce bine și când merge pe jos. A plecat de-acasă în șlapi, dar mă umilește cu agilitatea și cu condiția fizică. Abia-mi târăsc picioarele prin litiera groasă care acoperă pantele, iar gospodina țopăie ca o căpriță din piatră în piatră, fără să-și piardă nicio clipă echilibrul. Mă așteaptă la fiecare cot al potecii, să nu care cumva să pățesc ceva. Îmi promit că e ultima oară când mă mai car cu camera foto aia mare la aventuri. O s-o păstrez pentru nunți și botezuri.

Ko Tha se află pe același râu ca și Thi Lo Su. Doar că toată apa care se spărgea mai devreme în zeci de cascade și căscăduțe e canalizată într-o singură cataractă, densă și albă, ca o bătaie cu frișcă. Scena din adâncul pădurii aduce cumva cu un mega-concert rock, al cărei cap de afiș e gălăgioasa trupă Ko Tha. Tinerii satului, care au ajuns la spectacol cu mult înaintea noastră, se bestializează aruncându-se de pe stânci direct în lăcușorul rece de la baza cascadei. Te poți distra și fără electricitate.

Ne întoarcem în Umphang pe beznă. Doamna Nathaphon conduce mai mult din instinct. Farurile sunt orbite de praf și oricum bat aiurea. Din copaci țâșnesc prin fața parbrizului bufnițe și lilieci. Lumini roșii, demonice, dansează pe dealuri. Iar arde pădurea.

Thon se întinde printre scaune, schimbă CD-ul din player și mă bate zâmbitor pe umăr.

– Muzică din țara ta. Ca să te simți bine. Știi melodia?

Foto și video: Brăduț Florescu, februarie 2012.