Thailanda în croazieră. Koh Samed: prea frumos ca să vii singur.

Mai avem trei-patru ore până pe Koh Samed și nu cred că mi-am dorit vreodată să ajung undeva așa cum îmi doresc acum să pun într-un final piciorul pe insula care se bălăbăne la orizont, mai aproape și mai clară cu fiecare val pe care-l încălecăm.

John dispăruse în cabină cu un sfert de oră mai devreme lăsându-mă să-mi înfrunt singur răul de mare și claustrofobia. Se întoarce cu două castroane din care, în ciuda celor 35 de grade de afară, se ridică un abur vizibil, plăcut la mirosit.

– Specialitatea mea: paste cu sos bolognez. Ia și mănâncă. O să te simți mai bine după.

După cum mă avertizase deja Răzvan, căpitanul avea, printre multele sale ciudățenii, pasiunea pentru gătit. Și pastele ieșiseră perfect, chiar dacă bucătărioara mică de pe MOJO nu oferea nici spațiul, nici confortul tehnologic pentru o demonstrație de artă culinară. Chiar ieșiseră perfect.

– Am lucrat la un moment dat bucătar pe un vapor de marfă, în nordul Pacificului. Viață de câine. Frig, pericole, mizerie. Dar când se adunau băieții la masă și mâncarea era bună, atmosfera se schimba imediat. Cei care stau vreme îndelungată pe mare au puține bucurii la dispoziție. Mâncarea este una dintre ele.

Am notat ideea cu mâna stângă, dreapta fiind mult prea ocupată să pescuiască ultimele fărâme de hrană. Ciudat, pastele lui John mi-au pus înapoi la loc stomacul care țopăise de azi dimineață prin tot organismul, disperat să iasă afară și să se arunce în mare. Mă simt mai bine. Sărutmana pentru masă.

MOJO in Ao Noi Na. In spate, provincia Rayong.

La câteva mile distanță de Samed începem să nu mai fim așa singuri. Șalupe rapide, vapoare colorate și caiacuri ne taie calea, uneori periculos de aproape. După opt ceasuri de pustiu, în care singurii noștri tovarăși de drum au fost două bărci de pescari și un petrolier liberian, ne trezim brusc într-o zumzăială febrilă și veselă, tipică unei insule locuite, din cele mai vechi timpuri, de turiști.

John mă trimite la prora să agăț baliza de care ne vom ancora pentru noapte. E prima mea misiune pe MOJO și mă întrebuințez serios ca să nu-l dezamăgesc pe căpitan de la debut. Din lipsă de experiență – sau elasticitate – trag un (AU!) mare genunchi în punte, dar nu dau drumul din mână parâmei putrede din care șiroiește apă amestecată cu alge. Leg un capăt la babord, John îl fixează pe celălalt la tribord, ne schimbăm de hainele de peste zi, dezlegăm dingy-ul de la pupa și plecăm spre mal plini de așteptări. Mai ales eu.

Koh Samed cel liniștit.

Dacă vii în Samed dinspre Pattaya, așa cum am venit noi, Koh Samed iți va părea cea mai liniștită insulă din lume. Da, bărci și vaporașe bâzâie de colo-colo până după apus, dar bâzâitul lor dispare brusc undeva în dreapta, după marginea golfului Noi Na. Probabil că se duc să se scufunde.

Tragem dingy-ul pe plajă și-l legăm de intrarea într-o mică pensiune ținută – zice John – de un crazy german. Proprietarul nu-i acasă, e la Bangkok cu afaceri, ne lămurește nevastă-sa, o thailandeză uscată și vorbăreață care, în urmă cu 20 sau 40 de ani, trebuie să fi fost cea mai frumoasă fată de pe insulă.

Suntem singurii mușterii. Ospătărița se ridică alene din spatele barului și ne aduce meniurile. John își ia a 15-a bere pe ziua de azi, eu îmi comand trei limonade pe care am de gând să le beau în tot atâtea secunde. Mă chinuie o sete adâncă, existențială, de zici că neam de neamul meu n-a băut lichide. Fata îmi aduce băuturile și, cât dau eu peste cap cele trei pahare, îmi pune întrebările de rutină pe care le-ar pune orice fată de pe o insulă unde nimeni nu vine singur: cum mă cheamă, de unde sunt, am prietenă, unde e prietena, daca prietena nu e aici, cu cine dorm la noapte?

– Cu John.
– Cu John? I see…

Nu se simte nicio mișcare, nicăieri. Nici oameni pe plajă, nici baruri cu lumini colorate, nici muzică. Doar clipocitul valurilor mici care masează delicat dingy-ul de nisipul alb-cenușiu al plajei. Dacă vii pe Koh Samed dinspre Pattaya, așa cum am venit noi, o să spui c-ai nimerit pe cea mai liniștită insulă din lume.