Thailanda în croazieră. Prizonierul libertății. De la Pattaya la Koh Samed.

Cronica primei zile de croazieră în Thailanda. Opt ore de dor și jale, de încredere nețărmurită în capacitatea de adaptare a omului, de noduri în viteză, în stomac și în parâme, de bucurii, fobii și înțelepciuni de circumstanță.

Ceva mă huruie și mă leagănă și mă stoarce de somn, ca și cum aș fi adormit într-o mașină de spălat. Deschid un ochi și, prin hublou, văd un străin bându-și cafeaua și o coastă deluroasă țopăind amețitor în spatele lui.

Mă ridic în capul oaselor, îmi înghit reflexul de a vomita peste măsuța din cabină și mă prăbușesc în baie pentru toaleta de dimineață. Din cauza tangajului, ruliului și hulei conjugate, reușesc să mă spăl cu periuța de dinți pe toată fața. Așa cum făceam când era mic și credeam că, pentru a te bărbieri, dai cu pastă de dinți pe obraz și părul pică de la sine în chiuvetă. Asta-i viața când te crește o mamă singură.

Aproape perfect, Secundule!

Ies pe punte ținându-mă de tot ce-apuc. Mojo saltă isteric pe marea perfect albastră.

– Cam târziu, Secundule! chițăie Căpitanul John cu ochii în soarele ridicat deja binișor deasupra orizontului. Vezi că e cafea în filtru!

Îmi torn. Jumătate în cană, jumătate pe mână. Cine-ar fi crezut că prima mea rană de marinar o să fie o arsură?

– Cât e ceasul, Căpitane?
– Șapte și un sfert. Am plecat deja de-o jumătate de oră, leneșule.
– De ce mergem cu motoarele?
– Stai să trecem de promontoriul ăla și ridicăm pânzele. Cu vântul ăsta de sud-est, peste 8 ore suntem în Koh Samed.
– Opt ore? Nu-i cam mult?
– Păi cât ai vrea? Sunt 60-70 de mile până acolo. Noroc cu barca asta că e iute ca vântul, altfel ajungeam la miezul nopții.

Am mai ieșit cu velierul în viața mea, împreună cu Bogdan, Lucică, Sorin, Ovidiu, Gabi și alți prieteni pasionați de sailing. Dar așa, subțire, trei-patru ceasuri de la Balcick la Albena și îndărăt. Opt ore pe marea asta excesiv de zglobie reprezentau recordul meu personal. Și stai, Koh Samed era abia prima oprire. Până în Koh Chang mai aveam încă…

– 12-14 ore dacă bate vântul tot așa.

Mă așez la prora și încep să-mi ling cafeaua de pe mână. John apasă butoanele pilotului automat. Mojo cârmește elegant, cu pupa în vânt. Am depășit promontoriul. Golful Thailandei se deschide în fața noastră în toată splendoarea lui bleumarin. Musonul, scăpat din carcera dealurilor, îmi dă o palmă proaspătă peste față. Întorc și obrazul celălalt. Gura de aer mă ajută să amân cu încă cinci minute iminenta vărsătură. Căpitanul apucă o parâmă galbenă și se apucă s-o înfășoare pe cabestan. Scuză limbajul de specialitate, dar ne citesc și marinari. Doi, trei. Rezistă, te rog, cum am rezistat și eu. Uite, pun o fotografie ca să-ți fie răul mai bun.

Coasta provinciei Chon Buri țopăie la orizont.

– 11 noduri de vânt! Ia să vedem ce poate bărcuța asta.
– Pot să ajut cu ceva?
– Mare lucru de făcut nu ai, că Mojo e aproape complet automată. Apăs un buton și se ridică vela. Dar pot să-ți dau un test. Cum ar trebui să mergem cu pânzele pe vântul ăsta?

Recunosc că nu știu foarte bine cum merge treaba pe catamarane, unde se aplică o altă fizică decât la monohulls (bărcile obișnuite, cu o singură cocă). Fac repede un calcul și estimez că, având în vedere viteza și direcția vântului, ar trebui să punem vela mare cam așa și screetcher-ul (un fel de foc) cam așa.

– Aproape perfect, Secundule. Dacă vrei să înveți și te ții de treabă, în câteva zile scot profesionist din tine.

John apasă un buton și vela mare începe să escaladeze catargul. Fâlfâie pentru câteva secunde, până ridicăm și focul. O mișcare energică de timonă și pânzele bubuie în vânt ca două tunete, unul mai mic și unul mai mare. Oprim motoarele. Mojo zboară peste valuri, abia atingându-le. Avem opt noduri și, la viteza asta, ar trebui să ajungem pe Samed cu două ceasuri bune înainte de apus.

– Și-acum ce facem, Căpitane?
– Nimic. Ți-am zis treaba cu marinăria? 95% te plictisești de moarte, 5% te lupți ca să rămâi în viață.
– Mi-ai zis-o episodul trecut, dar e bine să le împrospătăm memoria cititorilor.

Du-te pe mare doar dacă…

Du-te pe mare doar dacă vrei să afli lucruri noi despre tine. Dacă vrei să vezi cine ești și care-ți sunt limitele psihice. Dacă vrei să descoperi chestiuni pe care nu le cunoșteai despre natura ta, în particular și despre cea umana, în general. Marea va scoate din tine tot ce poți să fii și ți-a fost frică. Te va spăla de toate alinturile și prejudecățile. Îți va scufunda sufletul în apele ei nemiloase până când vei descoperi că, de fapt, n-ai nevoie de aer ca să respiri, ci de dorința de a fi viu cu orice preț. Marea e moarte în aceeași măsură în care e viață. Du-te pe mare doar dacă cele de mai sus. Dacă nu, stai pe uscat, că-ți faci doar rău.

Gândesc asta în timp ce-mi înghit stomacul la fiecare zece secunde. Nu vreau să vărs și nu pentru că mi-ar fi rușine, ci pentru că nu vreau, pur și simplu nu vreau să cedez acelei mașinării psiho-somatice care-mi induce starea de rău. O să mă gândesc la altceva, o să-mi țin creierul ocupat cu alte lucruri, să-l deturnez de la reflexul ăsta tâmpit de continental: dacă se mișcă, vomită. Cred în puterea fenomenală de adaptare a omului la condiții. Peste câteva ceasuri n-o să-mi mai fie rău. Sau mâine. Sau poimâine. E doar o condiționare. Hai să-mi fac de lucru.

Dupa ce trecem de promontoriu, ridicam panzele.

– Căpitane, dacă tot n-avem treabă, învață-mă ceva.
– Ce naibii să te învăț? John și-a desfăcut deja prima cutie de bere Chang pe ziua de azi și s-a ancorat în scaunul pilotului, ca un profesionist al plictisului.
– Învață-mă să fac noduri marinărești.

Nodurile marinărești sunt diferite de astea ale noastre, civile, pentru că trebuie să reziste la tenacitatea apei. Hâț-hâț, hâț-hâț, ai lăsat barca legată seara, hâț-hâț, hâț-hâț, până dimineață s-a dezlegat și ia-o de unde nu-i. A, ba nu, ia-o din stânca aia de care s-a zdrobit. Coșmarul marinarului. John pune berea pe cantul hubloului, apucă două capete de parâmă și îmi arată un Reef Knot. După 4-5 încercări reușesc să prind mișcările. Cele două frânghii (iertat îmi fie sinonimul lumesc) se țin cu atât mai bine una de alta cu cât tensiunea e mai mare.

Lecția doi, Bowline-ul fără de care, susține Căpitanul, nu te numești marinar și nici măcar pescar. Așa și pe dincolo, pe sus și pe jos, faci un ochi și treci capătul parâmei prin el, pe urmă îl mai treci odată pe-aici, hai, că-i simplu, bagă.

Încerc să reproduc mișcările. Nu-mi iese nici după 20 de încercări. Îmi lipsește glanda aia care face distincția între ingineri și oameni obișnuiți. Îl rog pe John să-mi arate din nou. O face, fără poftă. Se întinde pe fotoliu și mă lasă în pace, să mă chinui singur cu o bucată de parâmă albastră care nu vrea nici în ruptul capului ei să se întrupeze în Bowline. Nu contează, chiar nu contează atâta timp cât mintea mea ocupată uită să-i spună stomacului: dă totul afară.

– N-o să-l faci azi, în niciun caz. O să-l faci când o să ai nevoie. Nodul e în mintea ta, dar mintea ta nu vorbește cu mâinile. O să faci Bowline-ul la momentul potrivit. Mai bine ia o bere.
– Nu beau alcool înainte de apus.
– Ești musulman?
– Doar ziua.

Prizonierul libertății mele.

Îl las pe Căpitan printre nodurile lui și mă ciubăresc pe una dintre trambulinele de la prora, în umbra răcoroasă a focului. Pe fond gastro-mental stau mai bine, în sensul că eu m-am obișnuit cu greața și ea cu mine; mintea mea a înțeles că nimeni nu va câștiga această primă repriză. Și că de mâine încolo îi va fi mai greu să mă aplece peste bord. Cu fiecare secundă care trece, devin mai marinar.

Din fericire și din păcate, creierul omului are resurse nebănuite. Din fericire, pentru că din asta rezultă intuiția, acea proprietate aparent magică a minții de a vedea lucruri care nu se văd. Din nefericire pentru că, fix când îți e lumea mai dragă și te crezi stăpânul lumii, creierul sau ce-o fi acolo îți născocește o suferință.

Vela mare, cerul si mai mare.

Sunt în largul mării, înconjurat de mile întregi de apă, cer și vânt, toate albastre, nu-s însurat, nu nici am copii, nici job nici vreo afacere, nu trebuie să mă întorc acasă la o dată anume. Mă simt cel mai liber om din lume pentru trei secunde, apoi mă lovește o criză cumplită. Din pasărea ceriului, avântându-se cu aripile întinse peste mare, iată-mă un jalnic peruș chircit în colivia minții.

E claustrofobia. Mă sufoc aici, în largul mării. Pot să pun degetul pe harta lumii și să mă arunc într-acolo, pot să înconjor Pământul, pot să pun cap-compas spre orice port al planetei, dar nu pot să mă dau jos de pe barcă. Sunt prizonierul acestei suprafețe de 40 pe 10 picioare, o barcă mare și spațioasă dealtfel, dar care brusc nu-mi mai ajunge.

Undeva pe țărm, la 5 mile distanță, cineva se uită la velele perfect întinse ale lui Mojo și se gândește “iată niște oameni liberi; într-o zi aș vrea să fac și eu asta”. De partea astălaltă a visului, nu-mi doresc altceva decât să trag la umbra unui palmier și să nu se mai miște lumea cu mine. Vezi, de-aia nu suntem niciodată fericiți, fi-ne-ar capetele să ne fie.

Mi se face dor de casă, de mama și de Elena. Vreau o mâncare de roșii cu carne de pui, o brânză telemea și un gogoșar din grădina bunicii, vreau să mă uit la o emisiune plicticoasă pe TVR Cultural și să ningă și să fie geamurile înghețate și să ne bată colindătorii la ușă. Taci, minte, taci, împacă-te cu sufletul și taci odată.

Mă întorc la pupa, iau chitara și încep să cânt un Andrieș. Pe John nu-l sâcâie nimic și nici n-ar avea ce. Aici, pe mare, nu-s țânțari, nici muște, doar din când în când un fluture purtat de vânt care se agață extenuat de o bucată de odgon.

Koh Samed, insula către care ne îndreptăm, începe să se deslușească prin aerul umed. Hai, că nu mai avem mult.

– Patru ore, plescăie John. Stai, te uiți la ea și parcă nu mai ajungi. Apropo, ți-am zis care-i chestia cu marinăria?

(va urma; știu că am promis Koh Samed în episodul acesta, dar opt ore pe mare meritau și ele câteva rânduri ale lor. Vine imediat și insula, uite-o-n zare).