Tham Tab Tao, peştera sacră. Din beznă s-a născut Lumina.

Allah l-a dibuit pe Profetul Mahomed pustnicind într-o peşteră de lângă Mecca şi i-a dictat Coranul. După anumite surse, Iisus s-ar fi născut într-o peşteră şi tot într-o peşteră ar fi petrecut o parte din “anii pierduţi”. Prinţul Siddhartha renunţa la palate şi la viaţa de lux şi-şi începea drumul spre Iluminare în adâncul peşterilor ori sub umbra smochinilor.

Sfântul Pavel a întemeiat prima biserică creştină într-o peşteră de lângă Antioch, iar sfinţii creştini l-au căutat pe Dumnezeu în grotele de la Cappadocia sau Basarabovo.

Din beznă s-a născut Lumina.

Tham Tab Thao nu apare pe nicio listă de “MUST SEE” a Thailandei. Iubitorii de temple se îndreaptă către măreţele edificii aurite din Bangkok, Chiang Mai, Pattaya sau Phuket, iar speologii amatori se opresc la Chiang Dao, cea mai mare peşteră din Thailanda, aflată la doar câteva zeci de kilometri mai la sud de destinaţia noastră de astăzi. Wat Tham Tab Tao nu are ceva special. Sau dacă are, acel ceva nu poate fi pus în cuvintele meşteşugite ale unei oferte turistice. Mai bine.

Informaţiile despre Tham Tab Tao sunt extrem de greu de găsit. Cea mai veche sursă scrisă, jurnalul de călătorie al prospectorului englez Holt Hallett, semnalează existenţa unui templu în interiorul peşterii la sfârşitul secolului XIX. Online-ul de travel se rezumă la a da direcţii rutiere şi consemnează timid câteva “special Buddha images”. Un site dedicat pasionaţilor de surfing atenţionează: “nu există nicio locaţie de surfing pe lângă Tham Tab Tao”. Ar fi şi culmea. Cea mai apropiată plajă se află la 600 de kilometri, în Myanmar. Unde nu-i cap, vai de SEO.

Moartea lui Buddha, varianta thailandeză.

Lord Buddha îşi anunţă discipolii că, în curând, va atinge Parinirvana, urmând să-şi părăsească trupul fizic. Spunând acestea, se aşează la masă pentru ultimul prânz din viaţa pământească. Mâncarea din carne de porc îl îmbolnăveşte pe loc. O legendă thailandeză spune că Buddha, chinuit de dureri, se retrage chiar în Tham Tab Tao, unde îşi găseşte sfârşitul pământesc.

Desigur, indienii ar avea multe de comentat pe marginea acestei poveşti, dar informaţiile coroborate ne fac să credem că peştera a servit celor sacre mai mult de două milenii şi jumătate.

Elfi, călugări, lilieci

Lăsăm tabloidele româneşti să titreze “Mormântul lui Buda a fost descoperit în Tailanda!” (sic!) şi revenim în zilele noastre. Tham Tab Thao nu e un “MUST SEE”, dar e cu siguranţă un “WORTH SEEING”. Dacă vrei să vezi un templu cu un caracter special fără să te calci pe picioarele goale cu alte sute de turişti sau simpli credincioşi, aici e de venit.

Călugării – nici ei prea mulţi – îşi văd de treburile lor fără să te bage în seamă. Pârâiaşul izvorât din inima muntelui formează un mic heleşteu, în mijlocul căruia micuţa bilbliotecă de scripturi e păzită de o armată de peşti albaştri. Treptele îţi ocrotesc urcuşul spre intrarea înfofolită în verdeaţă şi flori, zugrăvind un tablou şocant de asemănător cu Rivendell, Oraşul Elfilor din Lord Of The Rings.

În peşteră domneşte o linişte fremătătoare, populată de ţipetele mici ale liliecilor pe care călugării, în imensul lor respect faţă de tot ce e viu, îi consideră fiinţe sacre şi prieteni loiali. Liliecii părăsesc peştera odată pe zi, la ultimul ceas al apusului şi se întorc la prima rază de lumină, servind drept orologiu pentru monahii scufundaţi în cele sfinte.  Spărtura din tavanul peşterii permite Soarelui să arunce o lumină serafică asupra statuilor lui Buddha, aliniate nu pentru a fi privite, ci pentru a privi. Omul, sacrul şi natura împărtăşesc acelaşi ritm. Deci se poate.

Foto: Brăduţ Florescu, august 2011.