Un brand de țară european pentru România.

În ultimii aproape treizeci de ani, numai cine n-a vrut n-a propus un proiect sau un „brand” de țară, fie general, fie dedicat turismului. De la fantasmagoricul – și mortul din fașă – parc de distracții dedicat lui Dracula, idee a fostului ministru Agathon, la mult contestata frunzuliță a doamnei Udrea și până la programul „România Educată” prezentat de președintele Iohannis acum câteva zile, s-au investit mulți bani, enorm de mult timp și oarecare competență în proiecte care, la sfârșitul ciclului, au avut rezultate modeste sau nule.

Despre „Dracula Park” nu am comentat, pentru că nu era nimic de comentat la o asemenea scamatorie. Părerea despre campaniile din jurul frunzuliței mi-am spus-o la momentul lansării. Cât despre „România Educată”, consider că este inutil să dezbatem pe marginea unui proiect mai degrabă electoral decât național.

Există un element care unifică ideile de mai sus și multe altele asemeni lor: lipsa dureroasă de conținut. Pe cât de multă zarvă s-a făcut și se face în jurul oricărui „brand” sau “proiect” de țară, pe atât de evident este faptul că nimeni dintre cei implicați nu a știut, de fapt, ce să spună despre România nici la nivel de identitate, nici la nivel de produs turistic. Și asta pentru că nimeni nu s-a uitat acolo unde trebuie: în istorie.

Mistificarea istoriei: o tragedie continuă a României.

Istoria României nu a fost scrisă de cărturari, ci de politicieni. Resorturile scrierii și rescrierilor sale succesive nu trebuie căutate atât în șantiere arheologice sau arhive, ci în interesele politice și geopolitice ale unui moment sau al altuia. Situația durează de mai bine de două secole.

Totul a început în 1791-1792, când membrii Școlii Ardelene, în frunte cu Samoil Micu Klein, au înaintat Curții Imperiale de la Viena două scrisori intitulate „Supplex Libellus Vallachorum Transsilvaniae” (Petiția Românilor/Valahilor din Transilvania). Documentele solicitau drepturi egale pentru românii din Transilvania aducând ca argument continuitatea lor pe acele pământuri și originea latină atât a limbii române cât și a poporului care o vorbea. A fost prima abordare a istoriei noastre vechi, nu lipsită de anumite exagerări și inexactități.

Fundamentul istoric propus de ardeleni a fost combătut imediat prin așa-numita „Teorie a lui Roessler” care susținea că, la retragerea aureliană din 271-272, romanii i-au strămutat pe daci la sud de Dunăre, unde s-a și format poporul român. Prezența românilor în teritoriile de pe malul stâng al Istrului a fost – spune teoria – urmarea unei migrații mult mai târzii. Așadar maghiarii, sosiți în Ardeal în secolul VIII, n-au găsit pe nimeni acolo, ceea ce îi îndrituiește să fie stăpânii respectivului teritoriu.

O sută și ceva de ani mai târziu, la capătul Primului Război Mondial, Transilvania se unea cu România și, odată cu asta, începea o perioadă de aur (nici ea lipsită de excese) pentru istoriografia românească. Apăreau lucrări de referință scrise de istorici sau lingviști eminenți ca Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Alexandru Rosetti, Gheorghe Brătianu, pe baza descoperirilor arheologice, a documentelor disponibile la acel moment și a eforturilor etnografilor.

Cu doar câțiva ani înainte de Marea Unire, în 1913, se edita postum monumentala lucrare „Dacia Preistorică” a lui Nicolae Densușianu, volum care aduna laolaltă efortul titanic – întins pe multe decenii – al autorului de a pune cap la cap surse primare consultate în marile bibilioteci ale Europei. Teoria protocronistă a lui Densușianu a fost combătută virulent de unii istorici (inclusiv de Pârvan), dar nimeni nu poate nega calitatea fără precedent a documentării. Istoriografia României intrase într-o fază științifică, în care dezbaterea se ducea între specialiști. Nu a durat prea mult.

După instaurarea comunismului, responsabilii sovietici au inițiat un proces de rescriere a istoriei noastre. O comisie a Academiei Române, în frunte cu inginerul de drumuri Mihail Roller, și-a propus să găsească și să expună dovezi ale caracterului predominant slav al poporului român. După ce timp de mai bine de un secol, eram descendenții puri ai Romei Imperiale, ne venise rândul să ne tragem din triburile Caucazului de Nord. Din 1948 s-au investit fonduri generoase în activitatea arheologică dar, în afară de câteva urme împrăștiate și târzii de cultură slavă, și în ciuda eforturilor de a demonstra că noaptea e zi, teoria sovieticilor nu a prins cheag. Ba dimpotrivă, efortul de cercetare a relevat lucruri noi despre originea românilor, diametral opuse așteptărilor oficiale.

Mihai Roller, eminența cenușie a istoriografiei stalinist-comuniste.

Dacă prin cultura materială nu s-a putut dovedi că suntem slavi, la nivel de etimologie lucrurile au fost forțate în așa măsură încât limba română mai avea puțin și se trăgea direct din slavonă. Sechelele asaltului etimologic slavist sunt vizibile și astăzi în dicționare, care susțin că orice cuvânt pe care îl avem în comun cu – să zicem – bulgarii este obligatoriu un împrumut al nostru din slavă, niciodată invers.

De aceea am ajuns să numărăm doar câteva zeci de cuvinte cu substrat dacic în română: pentru că tuturor celorlalte li s-au găsit etimologii mai mult sau mai puțin forțate fie în latină, fie în limbile popoarelor migratoare. Circa 5000 de cuvinte românești au etimologie necunoscută. Printre acestea se numără: glie, zgâtie, butuc, pânză, știulete, meteahnă, motan. Dan Toma Dulciu și Doru Panaitescu au abordat mai în profunzime subiectul. Inspirat de ei, am scris acum câțiva ani această povestioară folosind aproape exclusiv aceste cuvinte.

Anul 1964 a marcat nu doar dez-sovietizarea politică a Republicii Populare Române ci și începutul unei noi ere ideologice: național-comunismul, o variantă de comunism care marca distanțarea PMR (Partidul Muncitoresc Român, precursorul PCR) de linia internaționalistă a Moscovei și debutul unei perioade de relativă independență a țării noastre. Mișcarea a fost inițiată de Gheorghe Gheorghiu-Dej, care s-a și curățat imediat după aceea, și continuată de Nicolae Ceaușescu.

Firește, din rețeta noii ideologii nu putea lipsi istoria, căreia i-a revenit rolul de a demonstra că românii sunt un popor special, cu un trecut de glorioasă independență. Impostorul Roller și-a pierdut funcția de mare tartor al istoriei românești și, din nou, s-a demarat o amplă mobilizare a istoricilor, arheologilor, lingviștilor și etnologilor, inclusiv a unora care căzuseră în dizgrație în perioada stalinistă.

Rezultatele nu au întârziat să apară, iar unele dintre ele au fost de-a dreptul spectaculoase. Totul a fost, însă, pus într-o nemeritată umbră de paroxismul patriotard-marxist din perioada târzie a domniei lui Nicolae Ceaușescu.

Toată istoria României era prezentată drept o expresie a luptei de clasă (reminiscență rollerialnă) și, din slugărnicie, poeții și pictorii vremii îl înfățișau pe Secretarul General al PCR drept urmașul legitim al unor figuri istorice monumentale ca Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul sau Mircea cel Bătrân (rebotezat Cel Mare de către cenzură). Burebista, zice-se, organizase nici mai puțin decât un stat național (o aberație din punct de vedere istoric) și un iz de “dacopatie” începea să contamineze narativele oficiale.

De la dacopați la dacofobi.

Căderea lui Ceaușescu și anii de după Revoluție nu au fost, așa cum ne-am fi așteptat, unii ai dezbărării de ideologie, ci dimpotrivă. Pe de o parte ca reacție firească la mistificările din vremea comunismului, pe de altă parte pentru a servi noii linii oficiale globalist-internaționaliste, cărturarii noștri s-au apucat să desfințeze orice element – sau autor – care ar fi putut alimenta mândria patriotică. S-a „demitizat” atât de aprig și nedisociat încât s-au dus naibii, odată cu Ceaușescu, și Ștefan cel Mare, și Mihai Viteazul, și Mihai Eminescu. Am abordat subiectul aici.

Despre unicitatea românilor – dacă exista una – s-a discutat aproape exclusiv în termeni negativ-condescendenți, culminând cu spusele unuia dintre exponenții de seamnă ai curentului europenist, H. R. Patapievici. Acesta, în volumul „Politice” vorbea despre „substanța tarată” (vicioasă) a poporului român și despre aspectul de fecală al plaiului mioritic. Un pic cam mult.

Nu e mai puțin adevărat că și „reacțiunea” s-a dedat la derapaje. Din prostie, din interes financiar sau poate dintr-un calcul pervers, au apărut pe piață tot felul de fantasmagorii paranormale despre tuneluri dacice secrete, holograme și bariere de antimaterie vechi de mii de ani care ar fi suscitat interesul Vaticanului, al masoneriei și al serviciilor secrete americane.

Odată ce aceste aiureli au căpătat suficientă tracțiune prin expunerea (bizară, dacă mă întrebați pe mine) în mass-media, orice preocupare sinceră pentru istoria veche a poporului român, a geto-dacilor mai ales, a fost anatemizată drept „dacopatie” și orice dialog rațional pe subiect a fost concediat. Pasionații de istorie au fost nevoiți fie să se alinieze, fie să-și țină ideile pentru ei ca să nu fie acuzați de obscurantism anti-european. Dacii deveneau subiect interzis. Aceasta este faza în care ne aflăm acum.

În ultimele trei decenii, cercetarea istorică pare să nu mai constituie interes nici pentru cercurile academice, nici pentru cele politice. Muzeul Național de Istorie a României a intrat în renovare în 2002, cu termen de finalizare în 2007. Nu este gata nici azi. La Sarmizegetusa Regia – monument UNESCO de importanță universală – se intră cu excavatoare de mare tonaj. Activitatea arheologică este sub-finanțată. Singurii care își permit să facă săpături sunt hoții de artefacte. Nici nu vreau să îmi imaginez ce valori inestimabile au luat drumul fără întoarcere al colecțiilor particulare.

Deși în mod evident cercetarea istorică a fost influențată dogmatic în ultimele două veacuri și ceva, ea nu este repusă azi în drepturile ei firești și nu se încearcă o reconstrucție sinceră, competentă și obiectivă a trecutului acestor locuri și al oamenilor care l-au locuit sau locuiesc.

Mai mult, tinerii nu sunt încurajați să-și cunoască și prețuiască înaintașii, fie de teamă că asta le-ar putea deștepta patriotismul, lucru inacceptabil în zilele noastre, fie de teamă că o generație cu simț critic și curiozitate va avea curajul să chestioneze și alte narative oficiale. Iată ce scrie în manualul de istorie de clasa a XII-a publicat în 2008 la editura Corint sub coordonarea regretatei Zoe Petre:

„În condițiile actuale, când România, ca și statele vecine, Ungaria și Bulgaria, fac parte din Uniunea Europeană, argumentul întâietății istorice nu mai are valoare politică, iar reconstituirea trecutului nu mai are consecințe pentru drepturile inalienabile ale cetățenilor și comunităților acestei regiuni. […] Romanitatea românilor nu mai are a fi demonstrată și cu atât mai puțin contestată: poate fi acum recunoscută ca istorie certă.”

Contestatarii versiunii oficiale curente pun – discret – următoarele întrebări:

• Cum a fost posibil ca Dacia, ultimul teritoriu integrat (parțial) în Imperiul Roman și stăpânit de acesta doar o sută și ceva de ani, să fi renunțat cu totul la limba sa în condițiile în care alte popoare – de pildă, britanicii – au cunoscut colonizarea romană mult mai mult timp fără să se fi latinizat cu totul?
• Există posibilitatea ca latina așa-zis „vulgară” să fi fost limba străveche a populațiilor din sudul și estul Europei înainte de expansiunea Imperiului, iar limba romană să fi fost doar unul dintre dialectele acestei latine vulgare?
• Dacă dacii erau un popor oarecare, printre multele cucerite de romani, de ce statuile lor sunt omniprezente în Roma?
• Se poate vorbi despre o civilizație Vinca-Turdaș contemporană cu civilizația sumeriană?
• Cum e posibil ca limba română să fi împrumutat de la populații migratoare atât de multe cuvinte care desemnează preocupări și instrumente specifice unei culturi pastoral-agrare, așa cum erau dacii și urmașii lor? Exemple: „cioban” (turcă), „brazdă” (slavă), „hotar” (maghiară).
• Inscripțiile de pe tăblițele de la Tărtăria reprezintă sau nu o formă foarte timpurie de scriere? Un efort arheologico-lingvistic ar putea dezgropa noi vestigii similare și tranșa dezbaterea.
• Care este însemnătatea înscrisurilor de pe tăblițele de la Sinaia? Dacă acestea sunt niște simple falsuri – așa cum susțin unii – , cine a fost genialul lor falsificator și de ce au dispărut câteva zeci de piese din arhive?
• Când a avut loc și cum s-a desfășurat creștinarea populației de pe teritoriile românești? Se poate demonstra existența unui substrat spiritual pe care creștinismul s-a grefat natural?

Mic “dicționar ne-explicativ” al semnelor regăsite pe diverse vestigii ale culturii Vinca-Turdaș.

Așadar, nu este vorba aici despre negarea originii latine a poporului român, ci despre o posibilă pre-existență a „latinității” dincolo de hotarele Romei propriu-zise. Altfel spus, ei întreabă dacă latinitatea se suprapune perfect peste romanitate.

Un astfel de demers nu are nicio încărcătură naționalistă. Să ne gândim ce-ar însemna pentru conștiința europeană descoperirea unei înrudiri culturale pre-romane între popoarele considerate astăzi latine precum și a unei moșteniri pre-slave a națiunilor etichetate drept…slave.

În vremea aceasta, bulgarii.

Vecinii noștri bulgari par să fi studiat după alte manuale din moment ce fac eforturi încununate de succes pentru „reconstituirea trecutului”.

Totul a început în 1992, când arheologul Georgi Kitov primește o brumă de bani de la guvernul bulgar și decide să-i “investească” pe toți în explorarea unui tumul (movilă funerară) de lângă Kazanlak, în sudul țării. După trei zile fără rezultate la capătul cărora aproape că-și pierduse speranța, Kitov dă de niște podoabe de aur: descoperise mormântul unui mare rege trac.

Reușita arheologului a atras după sine o campanie neobosită de recuperare a trecutului, iar de pe urma săpăturilor derulate timp de șapte ani, bulgarii s-au ales cu un produs turistic magnific – „The Valley of the Thracian Kings” – și cu mândria descendenței dintr-un popor străvechi și glorios. Am avut ocazia să vizitez unul dintre aceste morminte și am fost impresionat de modul în care muzeografii bulgari au pus în valoare istoria străveche a țării lor.

Pe teritoriul Bulgariei se găsesc circa 1500 de tumuli. După socotelile mele, în România sunt de trei ori mai mulți.

Amintesc aici că bulgarii sunt un neam turcic care a venit în secolul VII din stepele Caucazului de nord și s-a amestecat cu populațiile pre-existente: traci la sud de Balcani, geto-daci între Balcani și Dunăre. Limba slavă vorbită de bulgari nu îi face pe aceștia slavi.

Dealtfel, studiul „Genomul Uman” semnat de Georgeta Gardoș și Alexander Rodewald arată că bulgarii sunt îndeaproape înrudiți genetic cu românii. Mai mult, există similitudini gramaticale între română și bulgară care nu se regăsesc în alte limbi slave, de unde unii au tras concluzia că nu doar noi am primit influențe de la bulgari, ci și ei de la noi. Retrograzi, firește.

Cu câteva săptămâni înainte de a scrie aceste rânduri, mi-a atras atenția o știre: descoperirea în Marea Neagră a celei mai vechi epave intacte găsite vreodată. Era vorba despre o navă grecească cu o vechime estimată la 2400 de ani. Creditul pentru descoperire aparține Black Sea Maritime Archeological Project, un proiect multidisciplinar, internațional care a atras specialiști și finanțări din Marea Britanie, Statele Unite, Suedia și, firește, Bulgaria. Marea Neagră este considerată a fi unul dintre cele mai bune „laboratoare arheologice” întrucât apele sale adânci, lipsite de oxigen, favorizează conservarea vestigiilor scufundate. De ce e Marea Neagră așa? Alt subiect de studiu.

Epava grecească descoperită în octombrie 2018 de echipa Black Sea Map.

Nu știu cât de înrudiți suntem cu bulgarii, e cert faptul că noi avem o genă în minus față de ei, cea a respectului și curiozității pentru trecut. A, și ne mai lipsește ceva: accesul la Marea Neagră. Dacă l-am fi avut, ce de lucruri mai descopeream.

Scurtă cronologie a locuirii actualei Românii.

Până să intrăm în Uniunea Europeană și să scăpăm de nevoia de trecut, istoricii și arheologii români sau străini au apucat să facă o seamă de descoperiri pe baza cărora s-a putut creiona o cronologie a viețuirii omenești în spațiul României de azi. Am să o expun rapid.

Cele mai vechi rămășițe omenești din România sunt cele de la Peștera cu Oase, lângă Anina. Cu o vârstă estimată între 37.000 și 42.000 de ani, sunt și printre cele mai vechi urme ale unei viețuiri omenești în Europa.

În Poiana Cireșului (jud. Neamț) s-a descoperit o statuetă – Venus Gravetiana – veche de 20.000 de ani.

Între 5700 și 4500 Î.Hr. (deci acum 7700-6500 de ani) a existat pe teritoriul României și Serbiei de astăzi o cultură întinsă și înfloritoare numită Vinca-Turdaș. Din aceeași perioadă (aproximativ 5300 Î.Hr.) datează și Tăblițele de la Tărtăria, descoperite în 1961 lângă Alba Iulia. Tăblițele sunt decorate cu simboluri pe care unii le consideră o formă primitivă de scriere, cu circa un mileniu mai veche decât cea sumeriană.

Vestigii ale culturii Vinca-Turdas descoperite pe teritoriul Serbiei.

Din mileniul 6 Î.Hr. avem vestigii ale culturii Dudești (numită după zona din București unde astăzi e un depou de tramvaie).

5200-3500 Î.Hr. – cultura Cucuteni-Tripilia, întinsă peste jumătate de Ucraina, Moldova (ambele maluri ale Prutului) și o parte din Transilvania. A fost descoperită de ucraineanul Vikenty Kvoyka.

Așezare din perioada culturii Cucuteni. Simulare.

5200-4500 Î.Hr. – cultura Hamangia (descinsă din Dudești)

Mileniul 5 Î.Hr. – cultura Gumelnița-Karanovo, care se întindea din Moldova până în Thessalia.

4300-3500 Î.Hr. – cultura Boian (descinsă și ea din Dudești)

1500 Î.Hr. – cultura Monteoru

Secolele 2-5 D.Hr. – Cultura Sântana de Mureș – Cernyakov

Secolul 5 D.Hr. – Cultura Ipotești – Cândești

Secolele 8-11 D.Hr. – Cultura Dridu

După secolul XI, „gaura neagră” din izvoarele scrise începe să se lumineze odată cu apariția cronicilor care atestă negru pe alb existența în spațiul României de azi a unor oameni în carne și oase, mai mult sau mai puțin organizați, dar în mod cert cu o identitate lingvistică și culturală comună.

E important să subliniem că multe dintre culturile enumerate mai sus s-au întins pe arealuri geografice mari, din sudul Ucrainei până în Macedonia greacă și din câmpia Panoniei până în Anatolia, dar toate au avut ca punct de intersecție părți din teritoriul României de astăzi, fie că a fost vorba despre Dobrogea sau Transilvania, Moldova sau Câmpia Dunării.

Nu știu dacă teoriile protrocroniste care afirmă că spațiul danubiano-pontic este leagănul civilizației europene sunt sau nu adevărate, dar un lucru nu poate fi negat: acest spațiu a reprezentat o placă turnantă a istoriei europene, un melting pot de seminții și culturi aflate uneori în conflict, alteori în cooperare:

• neamurile geto-dacice, prea multe pentru a le enumera aici
• sciții
• misterioșii agatârși din Transilvania, a căror origine nu este clară nici astăzi
• ramurile sarmaților: alanii/iazigii (de la care ne-a rămas numele orașului Iași) și roxolanii
• bastarnii (trib germanic) și goții
• galii sau celții care au lăsat toponime din Turcia (Galatea/Galata) și România (Galați) până în Polonia (Galiția), Spania (Galicia) și insulele britanice (Țara Galilor).

Dacă nu în numele unei renașteri identitare pur românești (nu cred în purism), măcar de dragul identității europene atât de greu încercate, istoria acestor locuri și a oamenilor care s-au perindat pe aici merită toate eforturile.

Articularea proiectului.

Până aici cred că a devenit destul de clar în ce constă propunerea mea. Această recuperare a istoriei Balcanilor, a spațiului Central-Est-European și a lumii mediteraneene vechi, pe care eu o consider chintesența proiectului, cere însă un efort concertat al mai multor creiere, indiferent de cetățenie. Statele Europei ar trebui să-și dedice resursele nu războiului ideologic, ci cunoașterii științifice care a făcut din Bătrânul Continent leagănul cultural al lumii. Toată lumea are doar de câștigat.

România are de jucat rolul său în această ecuație. Acest rol poate fi unul mărunt sau unul major, dar nu putem ști asta atâta vreme cât nu există nici dialog între mințile implicate, nici resurse și nici voința de a face lumină într-o istoriografie tarată de interesele vremelnice ale politicii interne sau externe.

Iată câteva direcții pe care eu aș articula acest proiect, în atotputernicia mea autodidactă:

1. Asumarea la nivel de Președinție, Guvern și/sau Academie a unui proiect de recuperare a istoriei și demararea unei consultări publice reale.
2. Instituirea unui fond care să acorde granturi/burse pentru cercetare în domeniile: arheologie, lingvistică, etnografie, antropologie, teologie, istoria artei. Ar costa mult mai puțin decât o flotă de avioane cărora le îngheață pista la decolare.
3. Constituirea de echipe mixte, multidisciplinare și internaționale care să coordoneze cercetări susținute în principalele situri arheologice de pe teritoriul României, multe dintre ele ne-exploatate și insuficient protejate.
4. Digitizarea și publicarea online a tuturor resurselor text, foto și video disponibile, pentru accesul publicului și al cercetătorilor independenți.
5. Lansarea unei platforme online dedicate informării și dialogului pe teme de istorie a spațiului dunăreano-pontic, disponibilă în limbi de circulație internațională, precum și în bulgară, sârbo-croată, maghiară, albaneză, greacă și rusă. Cimec.ro e un bun început, dar trebuie extins.
6. Creionarea unei platforme de brand turistic cultural-istoric și pregătirea infrastructurii umane, instituționale și fizice pentru promovarea acesteia și deservirea vizitatorilor.
7. Introducerea siturilor istorice în itinerarii turistice integrate după modelul „Văii Regilor Traci” din Bulgaria, care poate urmări traseul vechilor drumuri romane sau al Brazdei lui Novac și care va include și muzee de istorie, arheologie sau etnografie.
8. Crearea și promovarea de produse turistice în colaborare cu Ungaria, Serbia și Bulgaria, pentru a oferi turiștilor o imagine de ansamblu a regiunii înainte de trasarea granițelor moderne și, pe de altă parte, pentru a aduce beneficii operatorilor turistici din toată regiunea.
9. Refacerea legăturilor cu minoritățile istro-română, megleno-română și aromână și derularea de proiecte de cercetare etnografică în colaborare cu autoritățile statelor în care trăiesc aceste comunități (Serbia, Bulgaria, greu-Grecia). Protejarea identității culturale a acestora ca element de patrimoniu cultural universal.
10. Angajarea unui grup internațional de lingviști în cercetarea obiectivă a etimologiilor și a relațiilor dintre limba română și limbile vecine.
11. Redeschiderea Muzeului Național de Istorie a României. Finanțarea peste limita de subzistență a muzeelor de istorie, arheologie, etnografie, literatură și a caselor memoriale.
12. Re-inventarierea și studierea patrimoniului din depozite și arhive. Recuperarea pieselor dispărute și tragerea la răspundere a celor responsabili.

Un astfel proiect de anvergură, pe termen mediu și lung, care să-și propună cercetarea obiectivă, la înalte standarde științifice, a vestigiilor existente pe teritoriul României (și nu numai) ar avea trei mari efecte benefice:

a) Clarificarea unor elemente care țin de identitatea istorică, lingvistică și culturală a poporului român dincolo de partizanate de orice fel.
b) Clarificarea unor elemente care țin de identitatea istorică, lingvistică și culturală a unora dintre popoarele europene de azi ȘI a rolului pe care dialogul între aceste popoare l-a avut în conturarea identității europene actuale.
c) Un brand turistic românesc unic, coerent și de înaltă ținută care ar atrage un public matur și instruit. Noi călcăm pe istorie și ne promovăm cu ursuleți.

Dezvoltarea punctului c) necesită un material separat, amplu, pe care poate am să-l scriu cândva. Deocamdată aștept ideile cititorilor, fie ei instituționali sau particulari.

Mulțumiri prietenului Ovidiu Căpriță, cel care a inspirat, cu ani în urmă, demersul meu de astăzi și cercetătoarei Aurora Pețan, care a avut amabilitatea de a oferi o primă lectură critică textului.

De citit:

Nicolae Densușianu – Dacia Preistorică
Vasile Pârvan – Getica
Georgeta Gardoș, Alexander Rodewald – Genomul Uman
Gheorghe Brătianu – O enigmă și un miracol istoric: poporul român.
Marija Gimbutas – Civilizaţie şi cultură. Vestigii preistorice în sud-estul european (Editura Meridiane, 1989; o găsești la biblioteci.)
Harald Haarmann – Early Civilization and Literacy in Europe 
Theodor Capidan – Meglenoromânii.
Dan Romalo – Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb.
Alexandru Madgearu – The Dridu Culture and the Changing Position of Romania among the Communist States
Eugen Nicolaescu – Vorbele din plumb (o descifrare a tăblițelor de la Sinaia diferită de cea a lui Dan Romalo).
Eugen Lozovan – Dacia Sacră.
Douglass Bailey – The Figurines of Old Europe
Autor colectiv – Călușul, emblemă identitară și factor de cunoaștere și armonizare cu alte culturi europene.
The Journal of Archaeomythology
Dacica.ro
romanianhistoryandculture.com
Site-ul Institutului Național al Patrimoniului – Cimec.ro

Cer scuze pentru absența creditului imaginilor. Le-am adunat în timp de pe diferite site-uri și nu am avut inspirația de a nota sursa fiecăreia. Fotografia de copertă mi-a fost oferită de maestrul Marius Vasiliu.