Chile şi Chiloe, frumos şi frumos de tot

Când ajungeţi în Chiloe, comandaţi-vă o pichanga. Ştiu că sună mai degrabă ca un nume de Pokemon din desenele-animate decât ca un fel de mâncare, dar merită. Când o să vină la masă, o să vă daţi seama cum are să fie vacanţa în Chiloe: cârnaţi de porc, hălci de vită, ouă fierte, roşii, brânză, murături, morcovi şi conopidă, toate aşezate pe un pat de cartofi prăjiţi.

Chiloe este un arhipelag, dar şi una dintre cele mai mari şi mai populate insule de la sud de Chile; cu toate astea, e încă  necunoscută de turişti şi neintrodusă în circuitele marilor agenţii. Mulţi dintre chileeni or să se scarpine în creştet, neştiind ce să vă spună, dacă îi întrebaţi de Chiloe. Pentru că şi dintre ei ajung acolo doar cei aleşi.

Căsuţe din lemn, palafitos – case construite pe piloni deasupra apei, 150 de biserici din lemn, dintre care 16 sunt patrimoniu UNESCO, un întreg panteon de figuri mitologice despre care se crede că încă trăiesc în adâncul mării şi al pădurii şi cele mai tari feluri de mâncare din America Latină sunt câteva dintre highlight-urile din Chiloe.

După o călătorie de 30 de minute cu ferry-ul, debarcaţi în Chacao, de unde ar fi drăguţ să vă închiriaţi o maşină – pentru doar câţiva dolari – cu care să vă plimbaţi de-a lungul coastei de est. Asta ca să ajungeţi în Tenaun, un sat de pescari care o să vă gătească felul tradiţional de mâncare în Chiloe, ”curanto”. Nu vă “curăţaţi”, cum poate vă duce cu gândul cuvântul spaniol, dar vă îndrăgostiţi: un fel de tocăniţă cu carne, fructe de mare, legume şi găluşte de cartofi, ţinute timp de o oră într-o groapă de pământ, deasupra unor pietre fierbinţi. Cartofii sunt la fel de îndrăgiţi şi folosiţi cam ca la noi. Darwin a ajuns cu Beagle în Chiloe (în jur de 1835) şi a zis că asta e casa cartofilor, locul unde au fost ei ”inventaţi” pentru bunăstarea întregii lumi. Numai câmpuri de cartofi o să găsiţi pe tot drumul către Castro, capitala Chiloe.

Despre Castro se zice că e “love at first sight”. Incercaţi scoici cu suc de lămâie şi cu pâine proaspăt coaptă şi mergeţi mai departe, către coasta de vest a insulei, pe care e posibil să nu fi călcat mai mult de 100 de oameni în viaţa ei de până acum. Drumul până acolo e de neuitat: ţineţi coasta fiordului Lago Huillinco, până daţi de Cucao, un sat pe plajă, care marchează intrarea în Parque Nacional Chiloe.

Parcul e împărţit în 3 regiuni: în nord Chepu, care include Isla Metalqui, adăpost pentru lei-de-mare, dar e dificil să ajungeţi fără maşină şi fără o aprobare de la conducerea parcului, pentru că insula e super protejată din punct de vedere ecologic. Zona de mijloc e Abtao, rezervată doar pentru cei care pot să se caţere 18 km de deal/munte (se porneşte din Pichichua). Cel mai accesibil sector e cel din sud, Chanquin, unde găsiţi 10 trasee oficiale, cu diverse grade de dificultate.

În parc trăiesc 110 specii de păsări, vulpi şi încântătorul (şi atât de scump-la-vedere) pudu, care trăieşte în copacii tepu. Puteţi să şi campaţi în parc, în satele de indigeni Huilliche.

Aici e aici: în pădurea deasă plină de muşchi şi licheni se spune că trăiesc în armonie creaturi mitologice. Aţi  putea să îl strigaţi pe Trauco: un mini căpcăun, îmbrăcat cu un palton din scoarţă de copac, despre care se spune că răpeşte fetele tinere şi le atrage în pădure, în bârlogul lui dintre munţi. Singurul mod în care puteţi să vă feriţi iubita să fie răpită de Trauco e să lăsaţi afară, la intrarea în căsuţa voastră, o farfurie cu mâncare: între femeie şi haleală o s-o aleagă fără să stea pe gânduri pe a doua! Cam la fel cum aţi alege şi voi pichanga în loc să alegeţi o chileanca. În afară de Trauco, mai există poveşti cum că în pădure se ascund triburi de pitici, iar fundul mării e plin de nave-fantomă.

În Chiloe ajungeţi aşa:

Luaţi un avion către Santiago de Chile de la Iberia. Din Santiago mai luaţi un avion către Puerto Montt de la LAN Airlines. De aici mai urmează 1 oră de mers cu maşina către Pargua, de unde luaţi ferry-ul despre care povesteam la începutul articolului. Baza aţi putea să o aveţi în Castro, unde v-aş sfătui să staţi la Unicornio Azul Hotel sau la Hosteria de Castro.

Când e mai bine să mergeţi?

Vara, care la ei e în ianuarie şi februarie, când cerul e senin şi şansele de ploaie sunt reduse. Dar şi iarna, în iunie-iulie, când e soare, însă mai cad precipitaţii care sunt, de altfel, cauza peisajului de un verde proaspat şi peren.