Peru Balcanic (ep. 3): Ziua când au venit delfinii.

Foto și text de Dejan Petrovic. O călătorie de Dejan Petrovic și Andreea Gurău.

– Dejane, băiete, ascultă la mine: orice minut pe care-l dormi peste ora 8 e pierdere de vreme.

Mamei i-a plăcut întodeauna să ne bem cafeaua de dimineață împreună, indiferent la ce oră aterizasem acasă în noaptea precedentă. Chiar și pe 1 Ianuarie, an de an, ritualul s-a păstrat. Ce dacă veneam de la Revelion la 5 dimineața, mai mult sau mai puțin rupt de atâta voie bună? La 8 fix, mort să fi fost, dangătele oalelor și cratițelor din bucătărie mă smulgeau din somn precum clopotele unei mari catedrale.

După cafea, inevitabil, programul de Anul Nou continua cu două transmisiuni televizate: Concertul de la Viena și un concurs de sărituri cu schiurile. Chiar dacă anii au trecut, iar Revelioanele mele cu mama sunt tot mai rare, de concertul de la Viena Musikverein tot n-am scăpat. Și nici de trezitul devreme.  Pe care-l practic zi de zi, oriunde-aș fi, inclusiv aici, în Lima, Peru.

Să ne mișcăm repede.

Mi-am mai revenit din năuceală, dar încă resimt diferența de fus orar. Am nevoie de o cafea tare. Andreea are nevoie de două. Coborâm buimaci pe coridoarele înguste ale hotelului, fără să ne vorbim. Suntem muți și mofluzi. Deschidem gura abia la câteva minute după ce cofeina pornește motorașul limbajului articulat. Băiatul de la recepție ne aduce două pachete cu sandvișuri, dulciuri și sucuri. Or să ne prindă bine mai târziu, la drum.

Nu-ți ia mult să afli că în Peru – și dealtfel în multe țări din America de Sud – timpul este relativ. Ca-n Balcani. Dar Stefan Austermuhle nu e nici sudamerican, nici balcanic. La 6 fix, neamțul apare din bezna umedă și cețoasă. Sperăm că excursia noastră pe mare va fi binecuvântată de măcar o rază de soare. Andreea și-a burdușit rucsacul cu un întreg arsenal de creme de plajă, de toate dimensiunile, formele și formulele, pe care le va folosi cu deosebită știință pentru a obține exact, dar exact nivelul de bronz pe care și-l dorește.

Rucsacul meu, pe de altă parte, e doldora de camere și lentile foto. Cum companiile specializate se întrec în a produce aparate tot mai bune, mai ieftine, mai ușor de folosit, toți călătorii se fac fotografi sau regizori sau bloggeri, de unde și această tentativă a mea de a deveni travel writer. Tehnologia e de vină.

Stefan ne salută călduros – cât de călduros poate saluta un german – și ne grăbește în mașină:

– Dacă vrem să vedem ceva trebuie să ne mișcăm repede.

Pe scaunul de lângă șofer, un tânăr tăcut tastează ceva pe telefonul mobil. Aflăm că e student la biologie și ornitolog pasionat. Și nu e singurul. Astăzi vom călători împreună cu alți 5 studenți peruvieni, toți în căutare de păsări. După câteva minute de condus, Stefan oprește mașina în fața biroului Nature Expedition. Alături de Mundo Azul, un ONG prieten, asociația neamțului derulează programe de cercetare și conservare a faunei pe coasta de la sud de Lima. Ca să facă rost de fonduri, Stefan organizează eco-tururi pentru vizitatori, care au ocazia să vadă delfini, lei de mare și păsăret cât încape.

– Peru are cea mai mare și mai variată populație de păsări de pe Terra.

Stefan este unul dintre cei mai apreciați ornitologi din Peru. Îi dăm crezare și suntem cu atât mai nerăbdători să pornim la drum.

Cu vestele de salvare și rucsacurile pe genunchi, ne aruncăm în remorca Nissan-ului lui Stefan și pornim. Drumul până la port e lung și hodorogit, abia ne ținem echilibrul, dar o să vedem animale și asta e tot ce contează. Alături de noi, Carolyn Perkins, o englezoaică ce voluntariază pentru Nature Expeditions:

– Protejarea delfinilor presupune extrem de multă pasiune și determinare. E o muncă grea. Petrecem ore întregi pe mare, indiferent de condițiile meteo. Monitorizăm și fotografiem delfinii, apoi stăm în fața computerului pentru a-i cataloga. Fiecare animal are fișa lui. Fiecare.

Stefan a mai dat gata o cutie de Red Bull, care pare a fi băutura lui preferată. Pe marginea drumului, tarabele cu empanadas ne oferă ocazia unui mic dejun rapid. Patru cuptoare uriașe duduie la foc continuu, iar sătenii din zonă se animă cu o masă caldă și un pahar de bere înainte de a pleca la muncă. Mâncarea e bună, cafeaua e bună, pornim mai departe omeniți.

Pucusana și erotism adriatic.

Din Lima găsești bărci către orice destinație posibilă. Din Pucusana, un cătun de pescari la două ore sud de capitală, nu găsești neam. Pucusana îmi amintește cumva de sătucul de pe coasta Croației unde îmi petreceam verile adolescenței, în casa lui taică-meu. Ca într-un film de categorie B pentru puberi, memoria mea pune cap la cap imagini ale unei găști de băieți care-și petrece toată ziua pescuind fie guvizi, fie fete din tabăra de vară. Cut.

Iată-ne cum ne bălăcim într-o lagună albastră din sudul Adriaticii. Dissolve. Camera ne-o descrie pe Igbala, tipa aceea din Sarajevo care m-a inițiat în Islam și în sărutul cu limba și care m-a lăsat s-o pipăi. Cut. Jana, o fată cu câțiva ani mai mare decât mine, cehoaică de fel, pe care puterea motorașului de 4 cai cu care era echipată bărcuța noastră a impresionat-o atât de mult încât m-a lăsat să o…cut.

Fiecare vară în Croația aducea cu ea noi și noi aventuri, din ce în ce mai puțin inocente. Kaneț filma. Înapoi în Pucusana.

Satul propriu zis e murdar, pustiu și tăcut. Abia când ajungem la micul port, atmosfera se mai animă. Ambianța sonoră e compusă din glasuri de pescari care descarcă prada, țipete de pelicani și pescăruși care se bat pe resturile de pește, zumzet de motoare care poluează dezinvolt oceanul și câini care latră doar așa, ca să nu tacă. Doar pisicile stau calme prin colțuri, la pândă, așteptând ca o pasăre să facă o greșeală și să le pice în gheare.

Femeile descarcă gheața din camionete și o duc la bărci. Bărbații descarcă peștele din bărci și îl duc la camionete. Un pescar bătrân șade cu nasul în ziar, afișând un aer ușor nefericit. Trebuie că citește știrile zilei. Deși e prima oară când vin aici, am senzația că fiecare dimineață din ultimele decenii ale Pucusanei a fost la fel ca aceasta.

Bărcile din Europa sunt vopsite în alb, ca să nu atragă atenția. În partea aceasta de lume se întâmplă fix pe dos. Bărcile din Pucusana sunt zugrăvite în toate culorile spectrului vizibil, ca și cum ar concura pentru titlurile de cea mai haioasă, cea mai colorată, cea mai ieșită din comun. Roz, portocalii, roșii, albastre, cu dungi orizontale, cu dungi verticale, imprimate cu sirene, tigri sau pelicani. Alte bărci poartă imagini și nume de fete frumoase: Nikita, Marianela, Martita, Doña Rosa. Trupurile pictate pe lemn dansează mlădios în ritmul valurilor, se apropie și se îndepărtează unul de celălalt cu grație, într-o coregrafie de carnaval.

Maica Domnului în Gura Diavolului.

Stefan și Carolyn se duc să pregătească barca. Rămânem în grija studenților, care ne duc să vedem, repede-repede, o minune naturală, un locșor unde marea străpunge o poartă de stâncă și lasă în urma ei o mică lagună cu nume romantic: El Boqueron del Diablo, Gura Diavolului.

Localnicii, convinși că Aghiuță a săpat în piatră cu propria coadă, au proptit în mijlocul ansamblului o Sfântă Fecioară de plastic care să-i protejeze pe oameni, ca o super-eroină. Superman sau Batman ar fi fost cel puțin la fel de potriviți în context, mă gândesc.

Cei șase studenți, trei fete și trei băieți, încearcă să ne descoasă, într-o engleză la fel de găurită ca și stânca. Cine suntem, de unde venim, cum și de ce am ajuns tocmai aici din țările noastre cu nume ciudate și îndepărtate, despre care peruvienii abia dacă învață la orele de geografie? Unde nu îi ajută engleza, studenții completează cu zâmbete mari și sincere. Sunt copii buni.

Stefan predă ornitologia la universitatea din Lima și profită de orice ocazie pentru a-și scoate învățăceii pe teren. Cum noi am plătit deja barca, proful înghesuie la bord câți oameni poate. De data asta suntem chiar bucuroși să putem ajuta. Tinerii țin în brațe tomuri voluminoase în care sunt descrise detaliat mii de specii și varietăți de păsări. De gât au atârnate binocluri. Acesta le e tot bagajul.

Stefan e foarte mândru de barca lui, pe care website-ul asociației o descrie drept “mare”. Nu e chiar cuvântul pe care l-aș folosi eu. Ne îngrămădim la bord cu greu, hâțânați de valuri. Stefan pornește motorul și începem un slalom anevoios prin labirintul portului înțesat de bărci, bărcuțe și diverse alte coji de nucă. Pescarii încearcă să ne impresioneze prin manevre spectaculoase care se soldează, nu odată, cu tamponări ușoare. Stefan ne atrage atenția.

– Regula numărul unu, doi și trei: țineți-vă degetele în barcă, altfel rămâneți fără ele.

Reușim să ieșim din labirint. Stefan și Carolyn curăță barca de găinațul pescărușilor și pelicanilor din port. Căpitanul ne întinde vestele de salvare. O refuz pe-a mea. Am fost de multe ori pe mare, am navigat cu brațele mele, vreau să fiu tratat ca un marinar, nu ca un turist oarecare. Neamțul insistă să-mi bag mințile în cap și pieptul în vestă. Nu-i chip să-l contrazic.

Cu aparatul foto într-o mână și camera video în cealaltă, sunt gata de acțiune. Cât îmi fac setările, Stefan le explică studenților că, întrucât noi am plătit pentru excursie, azi ne vom concentra pe delfini. Dacă vedem și păsări, cu atât mai bine.

Pacificul nu e niciodată pacific și chiar dacă vremea de azi e decentă, fără vânt puternic, valurile ne zgâlțâie bine de tot. După primul promontoriu ne oprim să vedem pelicani și alte înaripate. Stefan răstoarnă o găleată cu pește în apă și păsările se apropie la câțiva metri de noi. Studenții scot manualele și încep să scotocească după asemănări și deosebiri între imaginile din carte și cele vii, care bat din aripi lângă barcă. Remarc o pasăre cu ciocul roșu, dar sunt corectat imediat: e portocaliu. Eu nu văd nicio diferență, dar pentru studenți e distanță de la cer la pâmânt între, să zicem, nagâțul cu cioc roșu și nagâțul cu cioc oranj. În fine, nu pentru păsări am venit până aici.

Când au venit delfinii.

Website-ul lui Stefan promitea full refund dacă nu vedem niciun delfin. De data asta chiar nu ne vrem banii înapoi. Să-i țină neamțul pe toți, dar să ne ducă la delfini. Continuăm spre sud, de-a lungul coastei care-și schimbă continuu configurația: de la stânci colțuroase, care strivesc fără milă valurile albe, la plaje lungi și pustii, cuibărite intim în umbra pădurii.

– Delfinilor le place în dreptul plajelor, ne explică Stefan.  Aici curenții se formează altfel, valurile se rostogolesc încet spre uscat, delfinii au mai mult spațiu să se zbenguiască.

Neamțul nu termină bine fraza că o primă figură zâmbitoare de delfin bottlenose se ițește la babord. Apoi o a doua, o a treia. O, Doamne! Visez la momentul asta de când mă știu. Emoția mă ia pe sus și simt câteva lacrimi înghesuindu-se în colțurile ochilor. Andreea mă prinde de mână și privim scena tăcuți, câteva zeci de secunde.

Dejane, băiete, vino-ți în fire! Mă scutur de lacrimi și încep să fotografiez compulsiv. Stefan ne cheamă la prora, unde ne instalăm în spatele unui mic foișor metalic care servește ca post de observație. Perfect.

Dansul acestor creaturi magice se desfășoară la câțiva metri de ochii noștri, doar pentru noi. Parcă am avea cele mai bune locuri la Opera din Viena. Dar nu, spectacolul nu se compară cu ce vezi la televizor sau cu reprezentațiile de la delfinarii. Nici pe departe. Cinci, șase, șapte creaturi se iau la întrecere cu barca, se scufundă pentru o clipă, apoi țâșnesc din nou deasupra valurilor, bau! Jocul continuă câteva minute, până când delfinii decid că au mers prea departe cu hârjoneala – sau că au câștigat concursul – și se îndepărtează la fel de brusc cum apăruseră.

Căpitanul scoate și el camera pe care o folosește la documentare. Ne studiem reciproc dotările. Zâmbește: a mea e mai mare.

După fiecare expediție pe mare, Stefan și Carolyn petrec ore întregi studiind fotografiile și încercând să dibuiască micile diferențe între înotătoarele delfinilor, pentru a crea un profil fiecărui animal. Până acum au reușit să fișeze nu mai puțin de 250 de exemplare doar pe această fâșie de coastă. Până la finalul zilei aveam să vedem cu ochii noștri 80 dintre ei, unii venind la câțiva metri de barcă, alții jucându-se la oarece distanță. Chiar și azi, la luni de zile după călătoria în Peru, ziua delfinilor este cea mai frumoasă amintire, pe care nimic n-o poate știrbi sau egala. Nici toate Machu Picchurile din lume.

Minunile din Insula de Rahat.

Dar stai așa, că excursia nu s-a terminat. Stefan trebuie să-și facă norma de 50 de mile până la Isla Asia, adică Insula de Rahat, astfel numită pentru că imensa colonie de păsări de aici produce anual tone de găinaț, pe care fermierii îl colectează harnic și-l folosesc pentru a-și îngrășa ogoarele. Înafară de rahat, Asia mai găzduiește 100 de exemplare de pinguini Humboldt și vreo 50 de lei de mare. În timp ce ochii noștri se scaldă în spectacolul oferit de aceste animale rare, nările noastre se îneacă în mirosul greu de găinaț pe care briza ni-l flutură gentil pe la nas.

Vântul s-a întețit. Stefan întoarce barca și o pornim înapoi spre Pucusana. Mii de păsări zboară incredibil de aproape de suprafața oceanului, evitând în mod miraculos impactul cu valurile. Zborul păsărilor se desfășoară ordonat și rapid, pe niște autostrăzi invizibile. Neamțul împinge maneta înainte și barca zboară, la rândul ei, către casă. Cu cărțile în brațe, studenții șed tăcuți. La fel și noi. După atâta încântare, după atâta adrenalină, e momentul să ne adunăm gândurile.

Portul Pucusanei arată altfel la ora serii. Apusul îl pictează în culori serene. Cu burțile pline, pelicanii se balansează indolent pe marginile bărcilor. Jose, dulăul care are în grijă partea asta de port, ne întâmpină mândru și ne face semn din coadă că putem debarca. Îl răsplătim cu o scărmăneală între urechi.

După ce facem obligatoriile fotografii cu apusul peste ocean, ne așezăm să mâncăm ceva. Restaurantul pe care îl alegem are un nume romantic “La Mar” și doar numele e de capul lui. Comandăm pește și fructe de mare că na, suntem într-un sat de pescari și-ar trebui să fie proaspete. Greșit. Mâncarea e groaznică, se simte că a stat o eterninate la congelator, de unde-a fost scufundată direct într-un ceaun cu ulei rânced. Mâncăm în silă dar mâncăm, că suntem rupți de foame.

Pe drumul către Lima, Stefan ne gonește greața cu o veste bună: până acum câțiva ani, meniul restaurantelor din Pucusana includea și carne de delfin. Proaspătă. El și băieții de la Mundo Azul i-au determinat pe localnici să-și astâmpere foamea cu altceva. Neamțul ăsta e un tip pe cinste.

E deja întuneric când tragem în față la Runcu Miraflores. Copleșiți de emoție, ne îmbrățișăm călduros cu Carolyn, apoi încercăm aceeași mișcare cu Stefan. Dar omul nostru reușește să se fofileze, ne strânge mâinile și sare la volan. Mașina dispare în întuneric, iar noi pornim spre camera noastră, încercând să așezăm impresiile zilei în ordine, fiecare în sertărașul potrivit al minții, ca să putem da ușor de ele când vom avea nevoie. Pe lângă amintiri, ne apucăm să ne împachetăm și lucrurile. Mâine dimineață părăsim Lima și pornim într-o nouă aventură.

Foto, video și text de Dejan Petrovic. O călătorie de Dejan Petrovic și Andreea Gurău. Traducere și adaptare din limba engleză: Brad Florescu. 

Va urma.