Acești voluntari minunați și maimuțele lor cântătoare.

– Cu mâncarea lui Yogi ne descurcăm noi cumva, dar ca să-i facem țarc ne trebuie bani de materiale.
– Cam câți bani vă trebuie, doamnă Nok?
– 800-1000 de dolari.

Remarc cu voce tare că, în fiecare secundă lăsată de la Dumnezeu, milioane de țarcuri pentru Yogi sunt cheltuite pe tâmpenii.

Maimuțele cântătoare

În clipa în care intrăm în zona țarcurilor pentru giboni, ne lovește o gălăgie vioaie, pestriță și pătrunzătoare, care mai mult ca sigur se aude din țara vecină. Primatele ocupă 70% din spațiul fizic al proprietății și 150% din spațiul sonor. E-așa o zarvă că abia ai loc să arunci un cuvânt. Nu degeaba – îmi explică doamna Nok – gibonilor li se spune singing apes, maimuțe cântătoare. Femelele cântă altfel decât masculii, continuă gazda mea, și fiecare specie de gibon are un cântec aparte. De fapt, mai lesne recunoști specia după cântec decât după coloritul adesea identic.

Maimuțele, atente la tot ce mișcă, zboară chiuind pe deasupra capetelor noastre, iar cele mai hoțomane întind lăbuțe agile către aparatul meu foto care strălucește tentant în soarele amiezii.

Fiecare animal are câte o poveste de ți se ridică blana pe spinare. Unele au fost aduse, așa cum spuneam, de oameni care nu le mai puteau ține.

– Le cumpără ca animale de companie. Cât sunt mici sunt drăguți. Dar când se maturizează devin foarte independenți, obraznici și agresivi. Sunt animale sălbatice, până la urmă. Din păcate, oamenii realizează prea târziu lucrul ăsta. Și traficul de animale continuă.

Alți giboni au fost salvați – mai cu sperietoarea legii, mai cu vorba bună – de doamna Pharanee care, la ora vizitei mele, se afla în Mae Sot, la negocieri cu un negustor care ținea gibonul în prăvălie, pe post de mascotă.

– Când aflăm de câte un gibon ținut în captivitate, mergem imediat la proprietar și încercăm să-l convingem că trebuie să ni-l lase în grijă. Un gibon care nu e îngrijit ca lumea e un pericol și pentru oameni, și pentru el însuși.

E și cazul animalelor exploatate în scopuri turistice de fotografii ambulanți sau de proprietarii de baruri. Aceștia cumpără câte un gibon și trag de el până când acesta fie se îmbolnăvește și moare, fie fuge și dă de belea pe străzile din Bangkok sau Phuket. Așa cum i s-a întâmplat lui Mimi, personajul primei părți a poveștii, pe care o regăsesc într-un țarc spațios și umbrit de la capătul aleii pline de flori.

Doamna Pharanee s-a dus la Bangkok, a luat-o pe Mimi mai mult moartă decât vie și a instalat-o într-o cușcă mare. Cu hrană bună, odihnă și medicamente potrivite, animatoarea s-a pus rapid pe piciorul care-i mai rămăsese și a revenit, cât de cât, la un trai normal alături de Adam, un maimuțoi bătrân și impunător.

– Mimi și Adam sunt căsătoriți și au un copil împreună. Știți, gibonii sunt animale monogame. Își aleg un partener și rămân cu el toată viața.

Mimi stă agățată de gardul țarcului într-o postură severă, de regină războinică. Dau să fac un pas spre ea pentru o fotografie mai bună. Doamna Nok mă ține delicat de umăr.

– După toți anii ăștia de îngrijire și tratament, Mimi tot nu s-a reînvățat cu oamenii. Nu-i suportă. Dacă vă apropiați de ea, vă mușcă.

Epilog. Pedeapsă pentru insulte la adresa gibonilor.

Hai să stabilim o regulă de bună conduită. De câte ori te enervezi și faci pe cineva gibon, donează 10 RON pentru cei pe care i-ai jignit: gibonii. Contul e pe site-ul William E. Deters Foundation. OK?

Foto și video: Brăduț Florescu, martie 2012. Echipament: SONY Alpha NEX-5N.