Răsărit și Apus (8). La ZAD, teritoriul pierdut al Republicii Franceze.

Am comandat o ciocolată caldă și-am încercat să sporovăiesc cu cele două femei de la bar, dar nici aici n-am avut mare succes fiindcă, vorba lui Andrieș, eu nu sunt de pe-aici/și nici nu sunt de servici. Mi-au zis să întreb la primărie, dacă e. Pentru vreo două minute am crezut că există două Notre-Dame-des-Landes în Franța și că eu am nimerit în cealaltă, unde nu se întâmplase niciodată nimic.

Un mușteriu mai – mă scuzați – limbut a intrat în vorbă cu mine pe englezește și, după ce a aflat ce caut și m-a asigurat că nu există așa ceva pe raza localității, le-a zis barmanițelor pe limba lui Villon:

– Dacă vor să protesteze de ce nu o fac la ei în oraș? De ce vin la noi, din toată Franța, să facă deranj?

Am zâmbit strâmb și m-am făcut că nu pricep ce-a zis (parscă jio nio cuompri pa), apoi l-am întrebat pe englezește:

– Dumneavoastră de unde sunteți?
– Din Italia.
– Și cu ce vă ocupați?
– Lucrez pentru o firmă de construcții la Saint Nazaire. Proiect mare.

A insistat să-mi plătească ciocolata caldă “because, you know I like journalists.”

Aux arbres, citoyens!

Pesemne că toată populația comunei se afla în restaurant la ora aceea, fiindcă pe străzi nu era nimeni. Primăria era închisă, nu că aș fi avut cel mai mic gând că, în baza legii accesului la informații, vreun birocrat mi-ar fi dat indicații: dacă doriți să vizitați baricada și să admirați construcțiile ilegale și arsenalul de cocktailuri Molotov, faceți stânga pe după biserică, mergeți cinci sute de metri, apoi faceți dreapta și o să vedeți casa de bilete. Mulțumim că ați ales comuna noastră.

Dar semnele “Aeroport, NON!” erau peste tot. Pe ziduri, pe indicatoarele de circulație chiar și pe unele acoperișuri. Am oprit pentru a fotografia un astfel de semn pe cutia de scrisormi a unei viluțe cochete, care nu părea construită în stil anarhist. O mașină a trecut pe lângă mine, a frânat și m-a claxonat lung și nervos. Prin lunetă l-am văzut pe șofer făcându-mi semn s-o șterg de-acolo. Mă, dă-o naibii, ăștia sunt toți nebuni?

[După încheierea taberei, cei mai mulți protestatari se întorc acasă, dar câțiva aleg să dea curs până la capăt chemării fermierilor și ocupă ilegal câteva terenuri care fuseseră evacuate de foștii proprietari. Ocupanții se constituie într-o comună (în sens primar politic-administrativ), construiesc barăci sau reamenajează clădirile sigilate de poliție și se apucă de agricultură și zootehnie, cu larga susținere a localnicilor.

Așa ia naștere ZAD (Zone A Defendre/zona de apărat), o deturnare a expresiei oficiale Zone d’ammenagement differe. Comunitatea își propune ca, prin simpla prezență pe terenul destinat aeroportului, să împiedice construirea acestuia.

În 2011, o mie de francezi înarmați cu lopeți sar în ajutorul ZĂDenilor și demarează, după câteva zile de muncă a câmpului, proiectul legumicol de la ferma Sabot, prima antrepriză coerentă a comunității rebele. De menționat faptul că sabot e rădăcina cuvântului sabotaj, de pe vremea când muncitorii olandezi obișnuiau să arunce încălțări de lemn în mecanismul mașinilor-unelte pentru a opri lucrul.]

Descărcasem o hărțulie artizanală a ZAD de pe internet, însă nu mi-a folosit la nimic. Localitatea nu părea să aibă o rază, ci mai multe, împrăștiate în toate direcțiile, uneori mergând paralel, alteori intersectându-se, într-o sfidare a tuturor legilor geometriei. Soarele, după ce că era fix deasupra, se mai și ascundea printre nori, ca nu cumva să-i scape vreun punct cardinal. Însuși astrul zilei își înghițise limba.

Din motive pe care cititorul le-a înțeles sau le va înțelege în curând, ZAD nu apărea ca atare nici pe Google Maps și nici măcar pe Trip Advisor la categoria best places to burn police cars tonight.

M-am învârtit o jumătate de oră printre crânguri și pășuni, fără niciun indiciu că mă aflu unde trebuie. Mă pregăteam să renunț când destinul mi-a trimis în ajutor un hipster.

Un tânăr pe bicicletă pedala agale, cu un rucsac în spate. Era prea tânăr și prea pe bicicletă ca să fie sătean, deci mai mult ca sigur vorbea engleză. L-am ajuns din urmă, practic i-am tăiat calea, de s-a și speriat săracul, și i-am spus ce caut. M-a ascultat uitându-se la mine cu ochii mijiți, ca un cititor de coduri de bare și m-a invitat să-l urmez: oamenii unde stă el ar putea să știe câte ceva. Mi-a spus că-l cheamă Remi.

M-am ținut după el și am ajuns la Noe Vert, unde viețuiesc unsprezece adulți, un bebeluș, două pisici, un câine și optsprezece păsări de curte. #așaîncepe

În curtea fermei erau parcate câteva mașini trecute de orice tinerețe, două rulote, un camper și câteva corturi. La intrarea în casă, un tip înalt, cu părul lung, meșterea la niște stupi, iar un altul, mai puțin lățoș, dar și mai puțin trupeș, stătea la soare cu o cană de ceai într-o mână și cu o săizicemțigară în cealaltă. M-am prezentat și i-am explicat motivul prezenței mele acolo. După ce i-a aruncat lui Remi o privire rece ca de ce ni l-ai adus pe ăsta pe cap?, mi-a cerut o carte de vizită, noroc că aveam la mine, și a dispărut în casă.

O femeie tânără, blondă, îmbrăcată în haine groase de lână, își plimba pruncul în brațe prin curtea fermei, sub privirea moțăită a unui cățel flocos și, aș îndrăzni să speculez, extrem de inteligent din moment ce nu mă lătrase. Știa că-s om bun. O salut și mă prezint: