Răsărit și Apus (8). La ZAD, teritoriul pierdut al Republicii Franceze.

– Brad.
– Camille.

Micuțul s-a întors după câteva minute, tot un zâmbet.

– Te-am verificat, ești OK, o să vorbesc cu tine. Vrei niște ceai?
– Cum m-ai verificat?
– Pe internet. Am văzut ce site-uri ai – mișto pozele, apropo – chiar ești cine zici că ești.
– Păi cine-aș fi putut să fiu?
– Un spion al poliției. Tot apar pe-aici sub diverse acoperiri.
– Da.
– Da ce?
– Vreau niște ceai.

Vorbea o engleză limpede și elegantă, de soiul celei pe care o înveți în ani grei de școală, nu de prin seriale. Avea 30-32 de ani și, în ciuda aspectului oarecum boem, părea un om care a mai făcut și altceva în viața lui decât să asculte reggae și să fumeze sălezicemțigări. Femeia blondă și copilul erau familia lui, iar camperul cel mai mare, de fapt un camionaș carosat ca atare, le era casă.

Am început să-i pun întrebări cu jumătate de gură, ca să nu cumva să mă re-bănuiască de spionaj. Afurisită lume, nu mai poate omul să fie curios fără să stârnească suspiciuni.

– Ce meserie ai?
– Inginer maritim. De fapt, doctor în inginerie maritimă.
– Adică cum? Construiești mări și oceane?
– Nu, haiosule, proiectez instalații de captare a energiei din mări și oceane.
– Cum te cheamă?
– Camille. Sau Remi. Cum preferi.
– Aici pe toți vă cheamă Camille sau Remi?
– Da. Sunt pseudonimele de ZAD. Nimeni nu-și spune numele adevărat, fiindcă identitățile individuale nu contează. Suntem “noi”, nu “eu” sau “tu”.
– Deci pe Remi, cel care m-a adus aici, nu-l cheamă Remi?
– Culmea e că pe el chiar așa îl cheamă. Nu se poate ascunde. Hai să-ți arăt cum trăim.

Din respect pentru cititor, am să-i spun doctorului în științe Michel iar lățosului cu stupii Stephane, pentru că mai avem câțiva ZĂDeni de cunoscut și ne încurcăm la inventar.

O anarhie foarte organizată.

Casa și terenurile de la Noe Verte au aparținut unui fermier care le-a vândut către stat, și-a luat banii și s-a dus. Autoritățile au zidit ferestrele și ușile clădirii vechi de piatră, pentru a împiedica veneticii s-o folosească drept locuință. În 2014, înaintemergătorii lui Michel au spart sigiliile și s-au mutat în ea, nu înainte de a o amenaja cu atenție și ceva bun gust.

Interiorul trădează un oareșce eclectism, lucru firesc dacă ne gândim că locatarii s-au schimbat în timp și că fiecare a adus ce-a putut, ce-a găsit și ce-a considerat că s-ar potrivi. Pe peretele din stânga al sufrageriei luminoase este o bibliotecă plină de biografii, tratate de filosofie politică și manuale de agricultură. Lângă ea, pe peretele din față, e o pianină, donată de un muzician din Nantes mare susținător al cauzei.

În centrul încăperii avem un butoi de tablă vopsit în negru, conectat la un cămin de lut și la un coș de evacuare. Butoiul folosește ca sobă și plită. E făcut de băieții de la Iazul Verde, care refolosesc tot ce aruncă alții. Bucătăria deschisă, care ocupă aproape jumătate din amprenta casei, e la rândul ei ocupată cu aliniamente întregi de tingiri și oale, unele cumpărate, altele făcute de mâna harnică a omului. În mijlocul fiarelor trebăluiește, plin de făină, un tip creț și dințos, cu un zâmbet cât toată fața. Îl cheamă Remi, motiv pentru noi o să-i spunem Jacques.

– Salut. Ce faci aici?
– Crepe, să le duc la NEpiață.
– La ce?
– La NE-piață.
– C’est quoi ca?
– E un fel de piață, doar că nu e piață. Dacă vrei poți să vii cu noi să vezi. Se deschide la 4.
– Abia aștept.

În fundul casei e o cameră mică în care se află doar o masă, câteva scaune și o tablă de perete. E sala de ședințe, unde rezidenții se întâlnesc atunci când trebuie să-și împartă sarcinile și resursele. Pe tablă e trecut, în linii și coloane frumos aranjate, programul pentru întreaga săptămână, fiecare cu ce are de făcut, de ce materiale e nevoie pentru diversele construcții, ce lucruri sunt de dus sau de adus, ce e de plătit.

– Michel, de curiozitate, ce buget lunar aveți?
– 300 de euro.
– De persoană?
– Pentru toți 12. Nu ne trebuie bani decât ca să plătim internetul, benzina și curentul.
– Și restul? Mâncare, haine, materiale?
– Pe plan local, din donații sau prin reciclare. Vino să-ți arăt magazia.

[Nici tabăra pro-aeroport nu stă cu mâinile în sân. În 2011, cele 1650 de hectare expropriate de stat intră în posesia nou înființatei societăți AGO (Aeroports-du-Grand-Ouest), care urmează să dezvolte și să exploateze proiectul. 15% din acțiuni le deține administrația locală, celelalte 85 de procente revenind gigantului Vinci, cea mai mare companie de construcții din Franța și din lume, firmă despre care se spune că ar fi avut legături strânse cu președintele Sarkozy. Evacuările se intensifică, iar fermierii-rebeli primesc ordine judecătorești care-i obligă să vândă, în numele importanței strategice a noului aeroport.

Lupta se mută din justiție în stradă. Pe 24 martie 2012, zece mii de oameni și 200 de tractoare mărșăluiesc pe străzile Nantes-ului dând peste cap traficul și activitatea orașului. Protestatarii declanșează apoi o grevă a foamei obligând guvernul  să anunțe că nimeni nu va mai fi evacuat până la soluționarea în justiție a spețelor existente. Sarkozi se afla în campanie electorală pentru al doilea mandat.

ZĂDenii se înmulțesc. Mișcării i se alătură britanici, nemți și italieni. Protestatarii construiesc barăci din lemn, căsuțe suspendate în copaci, ocupă alte câteva ferme evacuate și își diversifică activitățile agricole. Apar o fermă de vaci și o brutărie. Comunitatea sare de o sută de persoane.]

În dreapta casei, cum te uiți dinspre cățelul lățos (care e tot acolo), e un șopron care folosește drept atelier și spațiu de stocare. Pe pereți sunt agățate frumos scule de toate felurile, cu care un meșter priceput ar putea construi orice, de la o casă la o locomotivă cu aburi. Stephane întinde mâna spre perete și înhață o șlefuitoare electrică fără măcar să ridice privirea din rama de stup la care lucrează.

– Wow, exclam, cum a făcut asta? Cum a nimerit exact scula care-i trebuia fără să se uite?
– Pentru că fiecare lucru e pus la locul său, așa încât să-l poți nimeri și noaptea sau cu ochii închiși.
– Mă surprinde câtă ordine e la voi. Vă credeam mai boemi, mai împrăștiați.
– Ai să râzi, dar noi, anarhiștii, suntem foarte bine organizați.