Răsărit și Apus (8). La ZAD, teritoriul pierdut al Republicii Franceze.

Stop. Unul dintre cititorii mei a ridicat din sprâncene. Altul  a dus mâna la gură pentru a-și înnăbuși un țipăt de indignare („vaaaai, anarhie!”). Propun așadar o pauză de hidratare la fântâna cu apă limpede a definițiilor.

Scurtă introducere în anarhism.

Termenul de anarhie vine din greacă și este de o vârstă cu democrația ateniană. Etimologic, definește o stare de organizare socială în care nu există conducători. An-arhos, adică fără șef. Filosofic, anarhismul este gândirea conform căreia oamenii sunt suficient de înțelepți pentru a se autoguverna, fără serviciile unei elite conducătoare constituite în constructul stat.

În conștiința colectivă, imaginea anarhistului se confundă cu masca și cocktailul Molotov, cu lupta de stradă și cu mașina de poliție incendiată, cu Che Guevara și cu Marilyn Manson.

Pentru un anarhist serios, arhetipul mișcării – deși corect ar fi să-i spunem anarhetip – este Iisus Christos.

Dealtfel, una dintre ramurile acestei filosofii politice este anarhismul creștin, bazat pe egalitate frățească între membrii comunității și pe răspunsul pacifist și auto-sacrificial la actele de forță ale puterii politice. Data viitoare când intri într-o biserică adu-ți aminte că tipul însângerat de pe cruce a fost, înainte de toate, un rebel, și că esența doctrinei sale a fost și rămâne egalitatea oamenilor întru iubirea divină. Iisus nu a luptat împotriva Cesarului, ci împotriva acaparării de către preoțime a ideii de Dumnezeu în folos propriu.

Lev Tolstoi, unul dintre gânditorii considerați ideologi ai creștin-anarhismului, scria la sfârșitul secolului XIX:

“Sanctificarea puterii politice de către creștinism este o blasfemie; este negarea însuși creștinismului.”

Pentru Eduard Abbey, anarhia este “democrația luată în serios”, Michael Schwab crede că „anarhia este o stare a societății în care singura formă de guvernământ este rațiunea”, iar ilustrul Immanuel Kant o definește ca „Lege și libertate fără forță”.

În fine, ca să nu ne înecăm în atâta teorie, îmi voi încheia sesiunea hidratantă cu un strop de Ammon Hennacy:

„Anarhistul este acea persoană care nu are nevoie de ajutorul unui polițist ca să se poarte frumos.”

În ciuda tuturor acestor gânduri nobile și de bun simț, imaginea anarhistului în conștiința comună mediată este una a violenței și a haosului. Anarhia e vehiculată ca antonim perfect al ordinii, iar anarhistul ca inamic al binelui comun. E o reacție firească a statului.

Revoluțiile politice schimbă un regim cu altul, o ideologie cu alta, dar nu contestă ideea de stat, pe când anarhistul vede în stat principalul obstacol în realizarea potențialului individual. E hazardat să încerci să așezi o astfel de gândire pe scala clasică stânga-dreapta; sunt elemente care o plasează atât la ambele extreme cât și în extremismul de centru.

Ce-i al Cezarului.

Nici la Noe Verte, nici în restul ZAD nu există șefi, adică ierarhie. Comunitatea nu are primar, judecător sau polițist (sunt destui la Nantes sau la Paris). Când au de luat o decizie, ZĂDenii se adună la căminul cultural și discută până ajung la consens. Michel își aduce aminte un astfel de moment.

– Când a fost vorba să hotărâm dacă păstrăm baricadele sau le ridicăm, am discutat o zi și o noapte. Eram rupți de oboseală, dar nu puteam să plecăm până nu picam de acord.
– Și ce-ați decis?
– Am decis să le lăsăm acolo, ca amintire și simbol a ceea ce s-a întâmplat atunci. Operațiunea Caesar.

[Sarkozy pierde alegerile, iar din mai 2012 Franța are un nou președinte, în persoana lui Francois Hollande. Manuel Valls, nimeni altul decât actualul premier al țării, preia portofoliul Internelor, funcție pe care o deținuse și Sarkozy între 2002 și 2004.

Sub comanda lui Valls se declanșează, la 16 octombrie 2012, Operațiunea Caesar. 2000 de polițiști și jandarmi însoțiți de mașini blindate și buldozere, distrug douăsprezece case și barăci ale ZĂDenilor. Prefectul de Nantes declară: “În 10 ore totul a fost terminat.” Rezidenții rămân pe poziții, refuzând să elibereze terenul.

A doua zi dimineața, patruzeci de mii de francezi descind în ZAD cu unelte și materiale de construcție, iar până în seara următoare ridică de la zero mai multe căsuțe care să ofere adăpost și sediu protestatarilor. Comunitatea se îmbogățește cu ajutoare (hrană, haine, de-ale casei) și cu câteva zeci de membri noi. Ca să-l parafrazăm pe prefect, “în 48 de ore totul a fost reînceput.”

Pe 23 noiembrie, la adăpostul întunericului, forțele de ordine revin în ZAD și îi iau prin surprindere pe rezidenți care, sub focul gloanțelor de cauciuc și al grenadelor lacrimogene, se văd nevoiți să se refugieze în pădure, lăsându-și colibele abia reconstruite la cheremul buldozerelor. Le sar în ajutor fermierii locali, care-și postează tractoarele în jurul construcțiilor pentru a preveni demolarea acestora. Alte tractoare blochează șoselele departamentale în timp ce 10.000 de oameni protestează în fața prefecturii din Nantes.

Pe 24 noiembrie seara, guvernul anunță încheierea Operațiunii Caesar și înființarea unei comisii de dialog. Rezidenții, încurajați de eșecul autorităților, se extind cu noi construcții și noi ferme. Poliția instalează bariere și puncte de control pe drumurile de acces către ZAD, legitimând fiecare vizitator.]

Li se pot reproșa multe rebelilor din ZAD, dar măcar un lucru bun trebuie să le recunoaștem: reciclează ca nebunii. Găsesc o utilitate tuturor lucrurilor de care lumea organizată se descotorosește. Din paleții rămași prin curțile depozitelor fac podețe (și Căpitanul Marcus îi refolosea ca lemn de foc).

Din butoaiele de tablă aruncate de petroliști fac sobițe. Din containerele de plastic în care se vând vopseluri sau insecticid fac găleți și ghivece pentru flori. Pe peretele magaziei, aranjate în lădițe, așteaptă câteva sute de borcane goale recuperate de pe la cetățeni.

– Ce așteaptă?
– Așteaptă să terminăm solarul, să culegem primele legume și să deschidem atelierul de conserve. Asta va fi specialitatea Noe Verte în ZAD: conservele.

În spatele casei e o pârloagă pe care rezidenții au luat-o la hârleț. Scheletul solarului e gata, iar folia – recuperată și ea de prin gunoaie – e întinsă la soare, gata de a fi atașată pe rame. La capătul brazdelor proaspete, acoperite cu fân și cu bălegar, sunt înscrise, pe scândurele de lemn, soiurile semănate și data semănării lor. Uite, aici e fasole verde sădită pe 4 aprilie, adică acum 4 zile. Prin iunie, așa, când va rodi, la Noe Verte se vor produce primele conserve.

– Și ce-o să faceți cu sute de borcane de conserve?
– O parte le mâncăm noi, o parte le vindem în sat, o parte le ducem la Nepiață. Apropo, e patru fără un pic, în curând se deschide, ia-i pe băieți și mergeți până acolo. Jacques, sunt gata crepele?
– De douăzeci de minute. Așteptam să terminați de vorbit.

Economia de nepiață.

ZAD-ul se dezvoltă într-un design de auto-suficiență. Aproape fiecare casă produce câte ceva. Există o fermă de vaci unde se fac și brânzeturi, mai multe plantații de legume și cereale, o moară cu brutărie, chiar și o mică berărie organică. Pe lângă Radio Claxon, comunitatea se ține la curent cu noutățile prin intermediul ziarului local, tehnoredactat de mână și multiplicat în fix 60 de exemplare, câte unul pentru fiecare casă.

Autosuficiența este diseminată prin intermediul Nepieței unde, de trei ori pe săptămână, se întâlnesc producătorii-consumatori cu consumatorii-producători. E o piață ca oricare alta, poate ceva mai pipernicită – câteva mese de lemn trântite în buza unei intersecții, în mijlocul câmpului – cu singura și marea diferență că nu se face niciun schimb. Nimeni nu vinde și nimeni nu cumpără. Iei ce-ți trebuie și pleci fără să plătești nici în bani, nici în alte produse.

– Cum adică, Jacques, pot să iau ce vreau de pe tarabă și să plec?
– Bineînțeles.
– Și nu mă bat oamenii?
– Dimpotrivă. Se bucură. Dar dacă vrei să-ți iei bătaie, scoate aparatul foto. Or să-ți dea cu el în cap.