Răsărit și Apus (8). La ZAD, teritoriul pierdut al Republicii Franceze.

ZĂDenii urăsc să fie fotografiați. Când văd un aparat foto pe o rază de o milă, în cel mai bun caz scuipă și se întorc cu spatele, în cel mai rău caz se reped la tine să-ți ceară socoteală: de ce mă fotografiezi, ești de la poliție, vrei să mă dai la ziar?

Unul dintre motivele acestei psihoze este imaginea publică a comunității ZAD. Oamenii nu vor să li se pună etichete, așa cum s-a întâmplat cu câțiva ani în urmă, când un ziar prestigios a scris un articol – dealtfel corect și echilibrat – despre ZAD, însă a făcut greșeala să-l ilustreze cu potretul unui tânăr rastafarian, de unde cititorii au tras concluzia că toți ZĂDenii sunt tineri rastafarieni.

Din ce am văzut cu ochii mei, nu sunt. Unii au dreadlocks, alții creste punk colorate, dar cei mai mulți arată și se îmbracă normal, după moda celor care muncesc câmpul. Am întâlnit și tineri abia ieșiți din adolescență, dar și destui oameni cu argint pe la tâmple. O medie de vârstă pe la 35 de ani.

Un alt motiv pentru teama de fotografi este siguranța personală, așa cum mi-a explicat Jacques.

– Fiecare a făcut o prostie în viața lui. A traversat pe roșu, a spart un geam sau n-a plătit o parcare. Dacă poliția știe cum arătăm ne poate identifica în baza de date și ne face mizerii. Ne trezim acasă cu amenzi, cu telefoane la rude sau te miri ce.
– Crezi tu că poliția franceză îmi citește mie site-ul?
– Nu se știe niciodată. Așa că te rog, nu fotografia fețe sau măcar nu publica fotografii cu fețe. Ne-ai face mult rău și nu cred că ăsta e scopul prezenței tale aici.

I-am promis că îi voi respecta rugămintea și, după cum se poate observa, m-am ținut de cuvânt.

[În primăvara lui 2013, poliția ridică barierele și părăsește Notre-Dame-des-Landes, iar câteva mii de persoane participă la acțiunea “Seme ta ZAD” (“cultivă-ți ZAD-ul”), însămânțând terenurile încă pline de cartușe. Lucrurile par să se fi oprit aici.

Dar nu. În toamnă, Comisia Europeană aprobă ajutorul de stat în valoare de 150 de milioane de euro pe care Franța îl varsă în conturile AGO. Vinci pune restul până la 450 de milioane, adică două treimi din bugetul total al proiectului aeroportuar. La începutul lui 2014, AOG anunță relocarea speciilor și demararea lucrărilor. 50,000 de francezi însoțiți de 500 de tractoare iau Nantes cu asalt.

În același an se mai petrec două lucruri importante.

Comisia Europeană, care tocmai aprobase finanțele proiectului, declanșează procedura de infringement împotriva Franței pentru nerespectarea reglementărilor de mediu ale UE în cazul aeroportului.

Iar pe 25 octombrie este ucis conservaționistul Remi Fraisse, după ce o grenadă îi explodează în spate în timpul unui protest împotriva barajului de la Sivens. Mișcările de stradă care urmează morții lui Fraisse sunt reprimate cu fermitate de autorități. În memoria lui, ZĂDenii adoptă Remi ca al doilea pseudonim oficial după Camille.]

În Nepiață erau vreo 5-6 expozanți și de 10 ori mai mulți clienți. Nici nu trebuia să te uiți la ei ca să știi care cu ce se ocupă. Îi recunoșteai după nas. Văcarii miroseau a balegă și zer, brutarii a drojdie, legumicultorii a lut proaspăt, cosașii a iarbă. Murdari până la genunchi de noroi – tocmai dăduse o ploaie zdravănă – unii desculți în mâzga rece, forfoteau și lăudau marfa, ori pe-a lor, ori pe-a vecinilor, chirăiau, fluierau, cântau, spuneau bancuri și râdeau ca niște copii nedomesticiți, ca niște hobbiți care-au fugit din iarnă călare pe ghiocei năzdrăvani.

În mijlocul Nepieței trăsese o dubiță Citroen de pe vremea aceluiași Tolkien, cu portbagajul deschis. Lume-buluc. Ce se dă? Pâine pe vatră. Franzelele butucănoase, cu coaja aspră și groasă, arse pe ici, pe colo, pe unde le-a prins cuptorul mai tare, treceau cu repeziciune din mâinile brutăresei, o femeie veselă și știrbă, în cele ale ZĂDenilor. Am cerut și eu una. Femeia mi-a zâmbit și mi-a întins două.

– Cât costă, doamnă?
– Cât costă? Auzi tu la el, cât costă…nu există bani pe lume să cumpere pâinea asta. Hai, fugi de-aici.

I-am dat una dintre franzele lui Jacques, care era ocupat până peste cap cu nemarketingul crepelor, și am repetetat manevra la taraba cu brânzeturi, de unde m-am întors cu o rotiță de mozarella de casă, proaspătă și moale.

M-am așezat pe bordura plouată și, fără să-mi pese că mă jilăvesc și mă umplu de făină, am înfulecat pâine cu brânză și brânză cu pâine, bucurându-mă de gustul lor plin și simplu, de gustul lor de mână de om. Pâinea care mi-a prisosit am pitit-o în rucsac și am păstrat-o o lună de zile fiindcă, dacă anarhismul a dospit în cuptor creștin, atunci orice rod al său se înrudește cu anafura.

Pe urmele lui Jacques și Stephane, am dat apoi o fugă până la Bellevue, fermulița zootehnică din celălalt capăt al ZADului, adică unde se producea brânza. La Bellevue, pe lângă cele 5 vaci frumoase și grăsune, împrăștiate la păscut pe pășunea sclipitor de verde de vis-a-vis, mai viețuiau vreo 10 ZĂDeni, majoritatea fete tinere, câteva capre, un cârd de gâște și rațe, un câine flocos și nelipsitele pisici.

În casa masivă, pe două etaje, era liniște. Fiecare își vedea de treaba lui, fără să ne acorde mai mult de o privire scurtă de salut. Unii pritoceau în laboratorul de brânzeturi, altele curățau cuptorul de pâine, răsturnau fânul în staul, făceau ordine în atelierul de croitorie sau meștereau câte ceva, cum ar fi cazul bărbatului între două vârste care se lupta, în curticica de la intrare, cu niște scânduri și un fierăstrău.

– Ce construiți aici?
– O căsuță pentru persoanele cu handicap locomotor. Acum lucrez la rampă, până diseară e gata.
– Există astfel de persoane printre rezidenții ZAD?
– Nu. Dar dacă vor să vină într-o zi?

La ora 5, ca pe ceas, văcuțele au trecut drumul, s-au aliniat în staul și au anunțat că trebuie să fie mulse. O fătucă șatenă și pistruiată a țâșnit din casă cu două găleți de tablă, s-a pus pe scăunel și pe treabă cu o îndemânare de țărancă autentică. Aveam să aflu că o chema Camille, cum altfel, și înainte de a deveni ZĂDeancă, studiase publicitate și relații publice. Era calificată să manevreze vacile de muls.

– Jacques, explică-mi o treabă: cum se vine aici? Vreau să spun…poate veni oricine, când îl taie capul?
– În principiu da. De venit poate veni oricine. Cu timpul, comunitatea îl poate accepta sau respinge, dar nu îl va goni. Cine nu se potrivește cu spiritul ZAD pleacă singur.
– E nevoie să știi o meserie anume? Constructor sau agricultor, avocat?
– Absolut deloc. Orice meserie e utilă. Iar ca să sapi pământul și să dai de mâncare la animale nu ai nevoie de diplomă universitară. De fapt, nici nu e obligatoriu să muncești. Poți să stai cu burta în sus toată ziua, faci fix ce vrei. Însă asta nu se prea întâmplă. Toți ZĂDenii pun osul la treabă. Nu din obligație, ci din plăcere, ca să vadă ceva concret și util ieșindu-le din mâini.

[Anul 2015 începe cum nu se poate mai prost pentru Franța. Pe 7 ianuarie, doi teroriști asociați Al-Qaeda asasinează 11 membri ai redacției Charlie Hebdo și rănesc alți 11. Guvernul ridică măsurile de securitate la un nivel fără precedent de la înființarea sistemului Vigipirate.

În luna septembrie, premierul (de-acum) Manuel Valls anunță că lucrările vor fi reluate în cel mai scurt timp. Fermierii și ocupanții sunt somați să evacueze. ZĂDenii, al căror număr se apropie deja de 200 de oameni, instalează baricade pe drumul principal pentru a bloca accesul poliției și al executorilor judecătorești. Sunt semnalate acte de sabotaj asupra utilajelor VINCI.

În octombrie, înaintea vizitei președintelui Hollande pe Valea Loarei, senatorul Bruno Retailleau îi adresează acestuia o scrisoare în care numește pe ZĂDeni delincvenți și etichetează Notre-Dame-des-Landes ca „territoire perdu de la Republique” (teritoriu pierdut al republicii), somându-l pe președinte să adopte o poziție fermă.

În noiembrie, o coloană de biciclete și tractoare, în sfidarea interdicțiilor de securitate, pornește către Versailles, unde 21 de șefi de state și guverne participă la conferința ONU pe teme climatice COP21.

Încă în primele zile ale lui 2016, Vinci îi acționează în instanță pe ZĂDeni și solicită evacuarea lor imediată, confiscarea bunurilor și animalelor, precum și plata unor amenzi drastice pentru fiecare zi de întârziere. 10 zile mai târziu, 20,000 de oameni, sute de motociclete și de tractoare ocupă șoseaua de centură a Nantes-ul și podul Chevire, solicitând anularea tuturor acțiunilor judecătorești. Poliția face ordine rapid, dar alte mișcări de protest izbucnesc în mai multe localități de pe tot cuprinsul Franței.]

Pe drumul de întoarcere spre casă, într-un alt colț de ZAD, o turmă falnică de vaci păștea trifoi stropit cu mierea apusului. Inconștient, am oprit mașina ca să fac o fotografie. Taurul din capul cârdului a ridicat privirea, a văzut obiectivul camerei țintit spre familia lui și a dat semnalul: ăsta vrea să ne toarne la gardă! Imediat, turma a pornit spre mine în goană, fornăind din nări. A fost prima și ultima oară când am depășit, la picior, viteza legală pe teritoriul francez. Dar să nu mă dați la ziar, că nu vreau să am probleme.

[În iunie 2016, autoritățile departamentului Loire-Atlantique organizează un referendum pe tema aeroportului. 55% dintre respondenți se pronunță în favoarea acestuia. Premierul Valls anunță că lucrările vor începe în toamnă.]

Foto: Brad Florescu. Echipament: Olympus OM-D E-M5 Mark II și SONY Xperia Z3 Compact.

(va urma).