Dobrogea văzută de sus. O după amiază la 500 de metri altitudine.

Unde dai și unde zboară

Să tot fie șapte-opt ani de-atunci. Pasiunea pentru călătorii crescuse în așa măsură încât mă gândeam că ar fi o idee să îmi iau licență de pilot și să mă zbor singur de colo-colo. Nu mai spun că eram deja dependent de Microsoft Flight Simulator, pe care-l foloseam ca instrument de cercetare a fiecărei destinații pe care o aveam în plan (hărțile sunt excelente).

Mânat de acest nobil deziderat, l-am sunat pe tovarășul meu de simulări din acea vreme, Dan Goldenblum, și i-am expus situația. Găsisem o școală ieftină și bună la Tuzla: Regional Air Services.

– Hai să mergem până acolo, să ne dăm cu un avion și să vedem dacă ne place.
– Păi hai, a zis Dan, care se punea mereu la mintea mea.

Am ajuns la Tuzla, am spus cine suntem și ce vrem, am plătit (era benzina ieftină pe vremea aceea) și unul dintre instructori ne-a scos la zbor, pe rând, că “aeronava” de școală avea doar două locuri.

Eu am revenit după 30 de minute cu genunchii tremurând și am decis că voi rămâne pasager tot restul vieții. S-a urcat Dan și, după alte 30 de minute, a sărit din cockpit fericit: îi plăcuse la nebunie.

Anii au trecut, eu am zburat (cu bilet) către alte povești. Dan a păstrat microbul, s-a înscris la școala de pilotaj de la Clinceni, a urmat cursurile până la ultimul și și-a luat PPL-ul (Private Pilot License). Acum studiază pentru CPL (Commercial Pilot License) și se gândește, deja, că într-o zi va lucra pentru o companie aeriană.

Dar n-a uitat niciodată cine i-a pus manșa în mână, vorba aceea.

Peste Dobrogea

Aflând că urmează să vin pentru câteva săptămâni în România, Dan mi-a scris și m-a invitat la un zbor de agrement peste Litoral și Delta Dunării. Cu același avionaș de acum 8 ani, un Diamond DA20 Katana, a cărui resursă de zbor fusese recent reîmprospătată în Austria.

– E ca nou, crede-mă.

Am ezitat câteva secunde. Mie-mi fusese groaznic de teamă cu un instructor la manșă, să fac nebunia să mă las pe mâna lui Dan, care are doar 150 de ore de zbor în carnetul de pilot?

– Bine. Hai s-o facem și pe asta. Dar să iei virajele încet, că mă știi nevricos.

Am ajuns la Tuzla pe la 12, am mâncat un șnițel (că nu se cuvine să vomiți de spaimă fără nimic în stomac) și am luat-o spre platformă. Micul aerodrom pe care-l știam de acum câțiva ani crescuse foarte frumos. Pe lângă hangar, turn și birouri mai apăruseră câteva clădiri noi care adăposteau săli de curs și un simulator. Am aflat că se lucrează la o finanțare pentru construirea unui aeroport internațional la Tuzla. Inițiativă pe care o salut și o susțin.

Diamond DA20 Katana. O fiară, nu altceva.

Urcăm în avionașul cu indicativ YR-SCL (Sierra Charlie Lima), umplem rezervorul și rulăm către pistă.

– Ești sigur că știi ce faci, Dane?
– Nu-mi dădeau licența dacă nu știam ce fac. La noi e foarte strictă treaba.

Diamond Katana arată ca o jucărie. Are 530 de kilograme gol (mai puțin decât un Tico) și e propulsat de un motoraș de numai 1300 de centimetri cubi (mai mult decât un Tico). Fuselajul său, subțire și elegant, de libelulă, nu lasă prea mult loc pentru cockpit. Stai cu genunchii la gură, altfel riști să calci pe pedale și să faci vreun pocinog. Compartimentul de bagaje din spatele scanulelor e mic, cât să înghesui un rucsăcel. Oricum nu ai voie cu mai mult de 20 de kilograme de bulendre după tine.

Mi-am pus în poală cele două camere foto pregătite pentru eveniment: un mirrorless SONY NEX-7 și o compactă SONY HX50, mi-am făcut crucile de rigoare și mi-am pus căștile. Am auzit prin intercom vocea lui Dan:

– Vezi c-o să ne hâțâne puțin la decolare, îți povestesc în aer de ce. Sierra Charlie Lima, confirm decolarea.

Avionașul s-a ridicat de la sol după 20 de secunde de rulaj, cap 04. Peste alte câteva secunde, la tribord a apărut Marea Neagră. Ne-am aliniat cu plaja și am luat-o către nord. Conform planului de zbor aveam de survolat Litoralul până la Gura Portiței, viraj vest, aterizare la Tulcea și retur la Tuzla. Ne zgâlțâiam un pic, lucru normal având în vedere dimensiunile aparatului de zbor, pe care-l putea mișca din loc și fâlfâitul aripilor unui fluture. Să mă ierte micuțul că vorbesc așa despre el.

Condițiile fotografice nu erau dintre cele mai grozave. Lumină prea puternică (ora 3), umiditate mare din cauza căldurii din ultimele zile, altitudinea-altitudine, iar prin geamlâcul deschis al carlingii nu puteam scoate NEX-ul. L-am aruncat la loc în rucsac și am rămas doar cu compacta. Peste toate astea îmi tremurau mâinile din cauza trepidației motorului. Repet, din cauza trepidației, nu pentru că muream de frică. Nu.

Virăm vest la Gura Portiței doar ca să remarcăm că între noi și Tulcea se așezaseră niște nori de furtună.

– Ce-i asta, Dane?
– Nu știu, mi-am luat buletinul meteo și nu apărea nimic de genul ăsta.
– Nu zburăm prin ea, sper.
– Prin chestia aia nu zboară nici un Boeing 747. O s-o ocolim.

Cu atât mai bine din punctul meu de vedere, că voiam să văd și Sacalinul, cel mai tânăr pâmânt românesc și singura noastră insulă de la Marea Neagră. Sau peninsulă, depinde cât de adânc privești lucrurile.

Am continuat spre nord, pe linia coastei. Uimitor câtă plajă are România. Innacesibilă, ne-exploatată, dar multă. I-am dat cu zoom, că nu puteam coborî mai mult. Între 500 și 1000 de picioare zboară pelicanii. Un eventual impact n-ar fi făcut bine nimănui.

Cel mai liniștit aeroport internațional din lume.

Am continuat de-a lungul coastei până la Sulina. Am fi mers noi mai departe înconjurând furtuna, dar riscam să intrăm în spațiul aerian ucrainian. Și ultimul lucru cu care voiam să am de-a face într-un avionaș cât o canapea, pe vreme de furtună, erau niște rachete sol-aer. Ne-am luat inima în dinți și am cotit spre Tulcea. Ploaia ne ajunsese din urmă și fuioare de vânt ne hâțânau în jos și în sus ca pe un fulg. Nu înțelegeam de ce insista Dan să aterizăm la Tulcea. Nu era mai bine să ne întoarcem?

– O să vezi. E cel mai liniștit aeroport internațional din România. Da’ ce zic eu “din România”? Din Europa, din lume! Iar oamenii de acolo se bucură ori de câte ori aterizează un avion. Tocmai pentru că asta se întâmplă extrem de rar.

Am lăsat stropii de ploaie la babord și, profitând de soarele care începuse să dea din coate printre nori, am deslușit pista de beton a Aeroportului din Tulcea și ne-am așezat pe ea. Ne-am așezat un pic cam strâmb, că bătea vânt din lateral.

Când Dan a oprit elicea am înțeles ce voia să spună.  Nu se auzea niciunul dintre acele zgomote specifice vieții pe aeroport: motoare turate, autobuze, anunțuri, scări rulante, murmur de glasuri, huruit de trolere. Aerul era plin de zumzăit de albine și ciripit de păsărele. Personalul de handling, reprezentat de Ionuț Damian, ne-a ghidat spre platformă și ne-a condus în terminalul unde nu era niciun alt pasager.

– Am avut niște chartere din Austria peste vară. Luau turiștii care făceau croaziere pe Dunăre și-i duceau acasă. Avioane mari, Airbus A-320.

Aterizările cu pricina trebuie să fi fost cele mai mari evenimente din istoria recentă a micului și cochetului aeroport tulcean. Până la începutul anilor ’90, TAROM avea două zboruri pe zi între București și Tulcea. După suspendarea acestora aici nu mai aterizează niciun zbor regulat. Doar aviație civilă, militară și de intervenție. Un elicopter SMURD decolase cu 10 minute mai devreme către Capitală.

În calitate de unici pasageri pe după-amiaza respectivă, am fost tratați cu toată atenția. Automatul de cafea se stricase de dimineață, bar nu exista și a trebuit să ne mulțumim cu două pahare cu apă rece oferite amabil de Ionuț.  Am fumat două țigări până s-a dus Dan să ia prognoza meteo updatată.

– Tot furtună. Se învârte pe la Adamclisi. Cic-ar lua-o spre est. Hai să ne întoarcem la Tuzla până nu ne taie calea.

Am părăsit cu oarece regret aeroportul și pe foarte primitorii lui angajați (mulțumim turnului și meteorologului pentru tot ajutorul). Decolare fără probleme, un pic de zgâlț inevitabil până la 500 de metri, când aerul s-a calmat. Viraj stânga spre Gura Portiței, dreapta de-a lungul coastei, viteză 90 de noduri. Am comutat radio-ul pe Constanța, de unde tocmai decola Ryanair-ul de Pisa. Și ei aveau să ocolească furtuna, că le stătea în cale.

Atenție la păsări!

Mamaia, Constanța, Eforie la apus. Valuri înspumate, șezlonguri aliniate frumos, apă albastră, cu pete azurii pe alocuri. Litoralul arata acceptabil de la altitudinea asta, că nu se-aud nici manele, nici bălăcăreli, nici minciuni electorale. Și nu miroase a mici și a șaorme și nu se văd gunoaiele și fițele. Doar pământ și mare și niște furnici încolonate la borcanul cu distracție.

Ieșind din sectorul aerian al Constanței, am cerut permisiunea de approach și aterizare pe Tuzla.

– Confirmat, dar aveți grijă mare, că e plin de păsări. Plin!

Asta ne mai lipsea, să luăm vreun pescăruș pe aripă. Furtună în spate, stoluri de păsări în față, încă 30 de minute de lumină, halal zbor de agrement. Broboanele de sudoare mi-au reapărut pe frunte. Dan m-a calmat.

– Stai liniștit. O să fac un tur de pistă să văd exact situația. Și pe urmă facem o aterizare abruptă, ca să nu speriem păsările.

La Tuzla, programul de lucru se terminase. Rămăseseră pe poziție doar turnul de control și doi angajați de la hangar, care ne așteptau. Furtuna ne întârziase cu o oră și jumătate peste planul de zbor inițial. Nu s-a supărat nimeni, better safe than sorry. I-am ajutat pe băieți să bage Katana la coteț, pilotul a completat raportul de zbor și am ieșit.

Am încheiat  ziua la Life Harbour, noua marina din Limanu, unde l-am cinstit pe Dan cu borș de pește, hamsii, icre și scoici, că nu mâncase nimic toată ziua.

– Mulțumesc, Dane, am scăpat cu viață! Sunt mândru de tine.
– Hai, că de la Tulcea încoace parcă nu ți-a mai fost așa de frică. Începi să te înveți. Mergem și în week-endul viitor pe undeva?
– Acum o să-ți spun că nu. Dar mai întreabă-mă vineri.

Fotografiile și filmulețele au fost realizate cu o cameră SONY Cybershot HX50, cea mai compactă cameră cu zoom optic x30 din lume. Un aparat similar poate fi câștigat la concursul foto organizat de Tedoo și SONY România pe pagina noastră de Facebook.