Continuăm astăzi publicarea în serial a unei părți din romanul “Călătoria închipuită a trei prieteni cu TransSiberianul”, de Marius Pop. Счастливого пути! Drum bun, adică.
Cum să trăiești o viață ca-n povești
Celor care cred că a scrie o poveste frumoasă este doar o chestiune de tehnică și talent, le tot recomand să încerce să-și trăiască viața așa cum ar dori s-o povestească nepoților. Inevitabil, vor eșua. Nimeni nu-și descoperă cu adevărat aplecarea nativă spre critica literară mai repede sau mai eficient decât prin acest procedeu. Ar trebui să-l patentez, și aș face-o dacă n-aș fi sigur că voi întâmpina o rezistență acerbă din partea literaților.
Nu trece o săptămână după ce diverși amici declară că e foarte simplu să-și trăiască propria poveste, că se descurajează brusc. Nu le mai place intriga istorisirii, ce să mai vorbim de introducere. Găsesc felurite hibe în construcția suspansului și drăcuiesc de mama focului figuranții, care nu vor să se așeze în pagină. Cele mai neînsemnate lucruri – cum ar fi prognoza meteo – le dau peste cap capitole întregi.
Subiectul se arată acum subțire și fumat, chiar dacă la început părea o frumoasă arhitectură a intelectului. Personajele cuminți nu-și acceptă caracterul, slobozind înjurături tot la a doua frază. Personajele macho poartă șosete până la gleznă pe care scrie armani. Toți se îndrăgostesc de cine nu trebuie și se căsătoresc între ei ca bezmeticii, ca și cum ar fi tras la sorți. Justiția e oarbă doar cu cei care-i bagă degetele în ochi. Sistemul e corupt.
Felurite asemenea motive îi conving să vină spășiți și să ceară o dispensă: n-ar fi mai bine să ne mulțumim cu ”viața ca o piesă de teatru”? O poveste e un lucru dificil.
Recunosc că a trăi o poveste e unul dintre cele mai simple lucruri din lume, pentru că nu implică efort. Însă, subliniez apăsat acest însă, e valabil doar în absența dorinței de a controla depănarea ei. Când vrei s-o cotești pe unde dorești dumneata, povestea fuge în altă direcție. La început pare simplu. Pariez că și dumneavoastră ați căzut în această capcană, nu pentru că ați fi prostuți sau naivi, ci pentru că e de neconceput să nu ai liber arbitru. Adică ce, nu suntem noi la cârma propriei bărci? Nu se întâmplă doar lucrurile care trebuie să se întâmple? Nu spălăm doar vasele murdare pe care vrem să le spălăm?
Iată deci că există deosebiri între socoteala de acasă și cea din târg în scrierea/trăirea poveștilor. Cazul nostru, al călătoriei inventate, nu prezenta pericole, având în vedere că urma să imaginăm voiajul în totalitate. Nu ne vom poticni în asemenea prostii, ne spuneam, pentru că nu urma să trăim cu adevărat povestea, ci doar s-o inventăm.
S-a dovedit însă destul de rapid că aveam (cum altfel?) păreri diferite despre felul în care călătoria noastră ar trebui descrisă. Sigur, eram de acord în punctele principale, cum ar fi că trebuie să existe o pregătire, o plecare, un parcurs și o sosire la destinație. Dar amănuntele ce umpleau aceste vaste spații au stârnit controverse atât de aprinse că era să ne spargem capetele în procesul de negociere.
Balonul de Sankt Petersburg se prăbușește
N-am văzut oameni mai încăpățânați, nerealiști și de nimic decât acești doi prieteni ai mei. Toate propunerile mele le-au desființat, nelăsând niciuna, de sămânță măcar. Și fără argumentare, asta m-a scos cu adevărat din pepeni. Se pare că mi-am selectat anturajul cum nu se poate mai prost.
Iată ce le spuneam: ”Deci vom pleca la Sankt Petersburg cu balonul cu aer cald, un balon pe care l-am construit noi în vacanța de vară.” Iar mizerabilii nu catadicseau să asculte până la capăt, izbucnind în chicote stupide. ”Nu râdeți vitelor, cunosc o metodă de construcție a baloanelor cu aer cald bine documentată și facilă. Va fi simplu să o descriu și să convingem publicul.” Iar ei râdeau mai tare, acoperindu-mă de ridicul. Nu puteam lucra în asemenea condiții, iar această tortură continua cu expunerea ideilor lor, care de care mai plate și neintersante: ”Vom pleca din Cluj cu mașina până în Maramureș, de unde vom lua un autobuz până la Moscova. Călătoria până acolo va avea cam trei pagini, foarte ușor de umplut cu dialoguri spumoase.”
Le-am râs în nas. Dacă ei credeau că publicul așteaptă cu sufletul la gură să afle aventuri în autobuze, puteam să lăsăm proiectul în spanac și s-o ștergem pe la casele noastre. După prima întâlnire ne-am despărțit supărați și neconsolați. Eu mai ales, căci lor nu părea că le mai pasă de calda prietenie ce ne lega până mai adineaori.
În câteva zile mi-a trecut, desigur, pentru că sunt un mare admirator al camaraderiei. I-am convocat din nou la o întâlnire, ce avea să fie hotărâtoare pentru viitorul nostru. Ori vom rezolva problema calm și într-o manieră adultă, ori vom renunța la proiect cu totul, fără a ne pune în primejdie bunele relații construite cu atâta trudă. Întâlnirea a decurs admirabil.
Aproape ne-am luat la bătaie și, dacă nu ne-ar fi despărțit un chelner, nu răspundeam pentru eventualele mele fapte de arme. Când ne-au scos în stradă, George fiind încă în spatele meu într-o încercare fioroasă de strangulare, Radu s-a dus și a pocnit absolut nejustificat un semn de circulație care locuia pașnic în vecinătatea unei treceri de pietoni.
Ce demenți! Atât eram de porniți, vă dați seama. Era momentul să apelăm la un profesionist, iar un prieten, psiholog de profesie, și-a oferit rapid serviciile. Un pic rușinați de faptele noastre și oarecum jenați că acest prieten era un terapeut de cuplu, i-am refuzat ajutorul cât de frumos a fost posibil: ”Fă-i terapie brațului tău drept, măi… domnule!”. Găsind în această replică un punct comun, lucrurile au reintrat pe făgașul necesar împăcării.
Pilda de furnică
O adevărată cale presărată cu spini, pe care orgoliul nostru s-a dus tot văitându-se la fiecare pas, a fost ziua în care a trebuit să ne recunoaștem greșelile. În ceea ce mă privește, consider că e urât lucru să fii nevoit a-ți cere scuze pentru răutățile pe care le-au comis alții. Dar am făcut-o și pe asta, spunând că-mi pare rău, vezi Doamne, și că n-o să se mai întâmple. La fel au făcut și ei, dar lor le-a fost simplu, pentru că ei erau efectiv vinovați. I-aș fi ars pe rug pe netrebnicii ăștia care zâmbeau de parcă nici usturoi nu mâncaseră, nici gura nu le mirosea.
Era stabilit să ne întoarcem la planul inițial și să facem călătoria; în felul acesta am fi rezolvat aspectul spinos al întâmplărilor care vor fi relatate în cronică. Nici adevărul nu va mai putea fi pus la îndoială. Nici imaginația noastră nu va afecta relatarea. Memoria nu ne va juca festele obișnuite și nu vom romanța prea mult. Un dram de spectaculos ne așteptam totuși să existe, fie și numai pentru faptul universal recunoscut că viața bate măr filmul.
Este de-a dreptul spectaculos să urmărești o furnică aflată la vânătoare sau în căutarea hranei. La start, se odihnește o clipă și-și curăță rapid antenuțele de praf, ca să poată simți mai bine. Pornește apoi repede-repede, hotărâtă, ca și cum ar avea o țintă bine stabilită. Imediat îți poți da seama că nu e tocmai așa. Face explorări și ocolișuri, multe plimbări în jurul unei frunze, peste frunză, pe sub ea, de la dreapta la stânga și stop, înapoi, și după aceea de la capăt, totul pentru a ajunge exact de unde a plecat.
Odată ajunsă, își curăță iarăși detectorii chimici, frecând nervos antenele, ca și cum s-ar șterge uimită la ochi. Cum am ajuns iar aici? pare a se întreba. Eh, am greșit, nu-i nimic, de data asta o să fie mai bine, și pornește iarăși grăbită în lunga buclă ce o va ateriza exact de unde a plecat. E o prostie, zău, să te învârți atâta ca un amețit doar pentru a reveni iarăși și iarăși la punctul inițial. Muncă de dragul muncii. Artă de dragul artei.
Noroc că nu am căzut și noi în păcatul ăsta.
(Va urma)
Autor: Marius Pop.
Comentarii - Niciun comentariu