Tao Garden, Chiang Mai. As you wish, miss Olivia.

Nota Elenei:

“Acasa la Mantak Chia”, citesc într-o seară pe blogul Oliviei Steer titlul cu rezonanţe exotice. Să vezi că s-a dus în China să înveţe ceva nou. Pe jumătate adevărat, Olivia chiar fugise la studiu, însă nu aşa departe cum îmi închipuisem. Era lângă Chiang Mai, la Tao Garden Health Spa & Resort.

Tao Garden este, într-adevăr, casa maestrului Mantak Chia, fondatorul sistemului terapeutic Universal Healing Tao. Un resort pe care l-am vizitat, inspirată de Olivia, cu inima şi mintea deschisă în faţa complexităţii de analize, tehnici de vindecare, exerciţii şi programe holistice. M-a bucurat liniştea aşternută în fiecare ungher, energia conservată în sutele de bonsai ce străjuiesc aleile, naturaleţea angajaţilor şi voioşia grădinii organice de la marginea resortului. Am fost un vizitator curios, însă n-aş îndrăzni din această postură să povestesc mai multe, limitată fiind de cunoştinţele mele în domeniul medicinei alternative. Olivia, însă, a fost suficient de amabilă să împărtăşească cu noi experienţa sa. Citeşte mai jos ce-a păţit, simţit şi gândit la Tao Garden.

O samă de sincronicităţi

Şi iată-mă, luându-mă de mâini cu Ana şi ţopăind cu mare detenţă în sus şi-n jos, ca două mingi de baschet, bubuind de extaz, în camera dublă a vilei cu numarul 13 din Tao Garden. E imaginea victoriei asupra forţelor nefaste. Un 13 umilit, pus cu botul pe labe. De altfel, nimic n-ar fi putut să spulbere o sumă de sincronicităţi fericite, care se înlănţuiseră ca mărgăritarele pe aţă, de cu trei luni înainte, pe când mă aflam în cabina de machiaj din PROTV!

– Da’, de ce nu mergi, dragă, în Thailanda, dacă vrei aşa tare? m-a înjunghiat cu vorba Tanţa, coafeza cea mai veche din PRO.

Pălăvrăgeam cu una dintre fetele de la machiaj despre Tao, despre Mantak, ale cărui cărţi mi le cumpărasem în număr mare. Şi aşa, din una-n alta, a venit vorba şi de Tao Garden, despre care ea ştia de la cursurile de Tao, iar eu citisem destul pe net cât să tânjesc îndelung, fără speranţe.

– … n-aş putea să plec… hmm… am doi copii mici…

Bălmăjeam cuvinte, cum fac când trebuie să mă explic sau să vorbesc ce cred şi ce simt cu nişte cunoscuţi, pe care-i văd prea rar.

– Dragă, da’ crezi că dacă stai toată ziua cu copiii o să-ţi ridice cineva statuie?

Nu, nu credeam. Nu pentru asta o făceam. Şi nu de aia renunţasem să-mi fac vise legate de edenul din Tao Garden.

Şi totuşi, undeva, la nivel subtil, ceva, ca o pânză invizibilă, a început să se ţeasă din vorbele Tanţei, căci altfel nu-mi explic de ce, ajunsă acasă, am intrat pe net, târcolind ca prădătorul site-ul Tao Garden. A doua zi dimineaţă la 7.00 eram pentru prima oară la un curs de Tao, aproape, în cartier. În a treia zi, am aflat de grupul de români ce urma să meargă în Thailanda, la Tao Garden, vreme de trei săptămâni. În a patra zi unul dintre cursanţi a renunţat la biletul de avion Bucureşti – Chiang Mai, din cauza unei bunici bolnave, iar Andi mă încuraja să plec în locul lui. În a cincea zi eram deja înscrisă, ca racheta, pe traiectoria spre Eden, cu mâna încleştată strâns pe biletul de avion. Uoau!!!

Acum stau faţă-n faţă cu Ana, mai rumenă de emoţii ca oricând, care-mi spune cât se bucură să fim colege de cameră. Îşi alege patul de lângă geam, din ratan, vopsit în alb, şi se repede încântată spre coşul plin cu banane şi mandarine pus pe birou în semn de bun venit. Ne pică bine câte o banană pitică. E mai dulce, are sâmburi tari şi mari cât să te îneci cu ei şi nu e deloc prăfoasă cum sunt bananele gazate de pe la noi.

Afară plouă temeinic, cu stropi calzi şi grei şi e o atmosferă de hammam ce pare să nu se mai astâmpere. Îmi place. Trag aer thailandez în piept şi verific netul. WiFi-ul merge uns, aşa că mă gândesc să dau de Andi pe Skype. Pornesc camera video şi îi fac un tur de vilă cu laptopul în mână.

– N-arată rău deloc!

Vocea nu-i mai e aşa de sigură ca atunci când m-a îmboldit generos să plec. Acum calculează cu voce tare miile de kilometri dintre Bucureşti şi Chiang Mai şi i se pune un nod în gât:

– Eşti prea departe!
– Ştiu! Ar fi fost altfel să fi fost şi tu aici!

Nu-l prinde nada, nici măcar când îl moleşeşte dorul. Ştiu că preferă paradisul elen oricărui eden oriental. Dar merita să-ncerc, chiar dacă e cu valiza căscată hulpav în mijlocul casei şi acum îndeasă în ea tricouri şi blugi, la repezeală. Pleacă pentru o săptămână în Skiathos la nişte amici buni, să navigheze cu barca pe mare.

Mă bag târziu în pat, cu gândul să recuperez orele lungi din avion, când am dormit prost şi prelung, cât să mă deşire. Mă bag în pat cu gândul să sar cu graţie practica de dimineaţă. Măcar o dată, până mă remaiez…

Bătaia e ruptă din Rai

E 6.45 şi par mai fresh ca niciodată. Foamea, mâncată pe drum, mi-ascute simţurile şi mă face agilă. Aşa că mă hotărăsc uşor să mă duc la practica de dimineaţă, ce începe la 7.00 fix. Îmi agăţ din mers DSLR-ul, cu gândul să mai trag nişte poze pe drum şi ies grabită pe uşă.

Walter Kellenberger, un neamţ ce şi-a lăsat, cred că fără regrete, ţara ca să se tupileze în sânul thailandez al lui Avram, s-a cocoţat pe o masă lungă, lată şi pitică ce stă în Tai Chi Field pe post de scenă. Tai Chi Field e un pavilion octogonal, pavat cu nişte cărămizi roşii în opt laturi, potrivit principiilor organice I Ching. Ar fi putut, mă gândesc, să seteze ora de Tai Chi pentru  8.00, de dragul consecvenţei care cerea imperativ divizibilitate cu opt. Dar nu, începe ilogic la 7.00 fix. Sau poate nu…