Iran, sub vălul Șeherezadei 3. Dobrogea-Persepolis, transport cu imperiul.

Acum, când iranienii au căpătat în mintea mea statutul unor oameni cât se poate de simpatici şi cu totul îndreptăţiţi să-şi apere eroii, protestul lor pare chiar legitim. O diferenţă de percepţie pe care ai putea-o experimenta şi tu după ce ajungi pe acolo.

În apropiere de Persepolis se află şi Pasargadae, dar acest loc merită vizitat exclusiv pentru mormântul lui Cirus cel Mare, fondatorul primului imperiu persan. Pentru un om care a condus cel mai întins imperiu din istoria umanităţii, mormântul este pe cât de simplu, pe atât de impresionant. Popoarele supuse de Cirus aveau libertatea religiei, iar Vechiul Testament îl pomenește ca “eliberator al evreilor”, “uns al lui Dumnezeu” şi “Mesia”. Ştim cu toţii care sunt relaţiile dintre evrei şi perşi două milenii şi jumătate mai târziu.

Lutfan, stop, Logan!

După o asemenea imersiune e în istorie, drumul spre următoarea destinaţie, caravanseraiul Zein-o-din de lângă Yazd, se anunţa foarte plictisitor. Nici vorbă! În primul rând, era prima incursiune în pustietatea iraniană, un semi-deşert punctat din loc în loc cu dealuri înalte sau munţi în toată regula.

Lucrurile au devenit şi mai interesante când şoferul a început să fotografieze, cu telefonul mobil şi în timp ce conducea cu 120 de kilometri la oră, un munte mai fotogenic. Şocul mi-a dezlegat limba şi aproape am răcnit: “stop, lutfan!”, “lutfan” însemnând, ca şi în turcă, “te/vă rog”. A urmat o pauză de foto şi de calmat pulsul, după care ne-am reluat goana pe excelentele autostrăzi iraniene. Aici ne-am întâlnit şi cu versiunea locală a Daciei Logan, botezată Tondar…

Pe drum am mai făcut o oprire; venise ora de rugăciune. Parcă cerându-şi scuze pentru popasul neprogramat, şoferul nu ne-a lăsat să aşteptăm la intrarea în moschee și ne-a zorit înăuntru. Lăsasem aparatul în maşină, aşa că fotografia din galerie a fost făcută cu telefonul mobil. Recunosc că invitaţia să-l însoţim într-un moment atât de intim m-a mirat, dar până la sfârşitul călătoriei vor exista şi alte dovezi că iranienii sunt mult mai relaxaţi cu privire la religia islamică decât ai crede aplecând urechea la media internaţionale.

Caravanseraiul singuratic.

Destinaţia noastră era una dintre cele mai pitoreşti imaginabile: un caravanserai vechi de 400 de ani şi unul din extrem de puţinele din Iran renovate şi redeschise ca hoteluri. Zein-o-din merită cu prisosinţă să fie inclus într-un itinerariu, chiar dacă pentru o noapte într-una din camere trebuie să scoţi din buzunar nu mai puţin de 45 de euro (cina şi micul dejun sunt incluse), preţ “exorbitant” în contextul low-cost al ţării. Locul arată exact cum arăta şi acum 400 de ani, când 999 de astfel de caravanseraiuri ritmau călătoriile negustorilor pe popularul Drum al Mătăsii, şi este unul dintre cele mai fotogenice locuri în care am dormit vreodată. Iar peisajul din jur face toţi banii.

Speriaţi de avertismentul din Lonely Planet (“rezervările în avans sunt obligatorii”), ne-am asigurat cu săptămâni bune înainte de călătorie că nu o să înnoptăm la poartă. Ne imaginam cozi nesfârșite la recepție şi turişti întorşi din drum din lipsă de locuri. Nu mică ne-a fost mirarea să descoperim că eram singurii oaspeţi!

Un loc care pe vremuri ar fi putut adăposti câteva caravane se afla acum la cheremul a trei românaşi (cel de-al patrulea, Cristi, a preferat să înlocuiască oraşul Yazd cu un detur mai aventuros în Şuş şi Suştar). Recunosc că ceva atmosferă nu ne-ar fi lipsit, măcar alţi doi-trei turişti sau, şi mai bine, doi-trei iranieni vorbitori de engleză, cu care să ne încercăm arta conversaţiei. În lipsă de, imediat după cina copioasă, câteva capitole din cartea “Censoring an Iranian Love Story” şi încă o tură pe acoperiş pentru a vedea cerul plin de stele, ne-am trântit pe cele mai tari paturi din Iran pentru un somn bine-meritat.

Să ne organizăm un pic.

Până să ajungem la Yazd, iată câteva chestiuni “organizatorice”. Cei care nu duc lipsă de timp ar putea ajunge în Iran cu autobuzul prin Turcia, dar un avion Bucureşti-Teheran via Istanbul este surprinzător de ieftin (300 de euro) şi te aruncă în aerul poluat al capitalei în mai puţin de o zi. Problema cu avionul este că soseşti şi pleci în toiul nopţii, în jurul orei 3.

Noi am mers pe un traseu clasic, luând un avion intern de la Teheran la Shiraz şi reparcurgând apoi, cu maşini şi autobuze, mia de kilometri dintre cele două oraşe. Ne-a fost teamă să lăsăm acest zbor la sfârşitul călătoriei, căci cursele interne pot avea întârzieri foarte mari, aşa că Shirazul a devenit al doilea oraş din itinerariu. Au urmat Yazd, Esfahan şi Kashan, plus câteva tururi de o zi, ba prin deşert, ba prin vreun vechi oraş cu clădiri făcute exclusiv din pământ uscat la soare. Tentaţiile altor trasee sunt mari, pentru că Iranul are o mulţime de obiective turistice dar, pentru două săptămâni, aceste cinci oraşe formează o esenţă ultra-vizitabilă a Iranului.

Cel mai bine ar fi să mergi primăvara sau toamna. În restul anului temperaturile pot fi neplăcut de ridicate sau neplăcut de coborâte. Între 11 şi 24 octombrie am avut 25-30 de grade şi soare în fiecare zi, cu excepţia a doua zile din Esfahan, când a plouat.

Cum să te îmbraci în Iran.

Bărbaţii nu poartă pantaloni scurţi, iar tricourile trebuie să aibă mâneci. Poţi lăsa acasă pantalonii trei sferturi sau maieurile, pentru că în general iranienii acoperă cu haine cât mai mult din suprafaţa corpului. Dacă vrei să atragi atenţia, poţi încerca nuanţe mai îndrăzneţe, dar oricum te-ai îmbrăca tot o să ieşi în evidenţă şi lumea te va opri pe stradă să te întrebe de unde eşti şi cum ţi se pare Iranul.